Promisiunea unei noi vieţi
1 septembrie 2014, înaintea începutului de an şcolar. Îmi pregătesc geanta, aşa cum îmi pregăteam ghiozdanul cu nişte ani în urmă.
Mîine îi voi regăsi pe elevii de care m-am despărţit în iunie. Ei vor avea cu două luni mai mult, cu siguranţă au crescut, s-au maturizat, li s-au îngroşat vocile… Se vor reîntoarce, şi fiecare an care trece e un nou început, o primă zi dintr-o serie de altele pe care le vor petrece într-o lume nouă, diferită de cea a anului trecut.
Mă revăd pe mine în preajma primei zile de şcoală, nerăbdătoare şi neliniştită să întîlnesc o altă lume, să părăsesc vacanţa de vară care mi se părea, de fiecare dată, că dura o veşnicie. Îmi făceam cu multă grijă ghiozdanul din velur roşu cu bleu, îmi puneam penarul în buzunarul din faţă, iar în buzunarul din spate, rigla cea nouă pe care mi-o cumpărasem singură din supermarket, făcîndu-mi loc cu greu, împingîndu-mă cu coatele, printre mamele care duceau cărucioarele doldora de rechizite roz, strălucitoare, şi erau însoţite de copii zîmbitori. Mă uitam la compartimentele ghiozdanului meu, care vor întîmpina, în curînd, manualele pe care le voi îmbrăca într-o husă strălucitoare şi voi adăuga o etichetă pe coperta de plastic, pe care voi scrie cu atenţie prenumele meu, numele şi clasa. După ce îmi terminam de făcut ghiozdanul, îmi făceam baie, mă dădeam pe piele cu cremă, pentru a ascunde urmele unei eczeme care apărea peste vară, îmi pieptănam părul şi mă întindeam în patul meu, aflat sub cel al surorii mele, care îndeplinea acelaşi ritual (mai puţin cel legat de cremă).
În acea noapte nu vom dormi, vom aştepta.
2 septembrie 2014, într-o curte de şcoală din Bucureşti, la cîteva mii de kilometri de curtea în care am făcut primii paşi, cu cîteva mii de ani în urmă, la primul etaj al şcolii unde predau ca profesoară, de acum înainte, văd alţi copii micuţi, care sînt aruncaţi în curtea elevilor mari, striviţi de ghiozdanele uriaşe şi cu inimile palpitînd de frică şi de emoţie.
În două luni, ei au trecut de la statutul de cei mai mari la grădiniţă, la cel de cei mai mici de la şcoală. Îi privesc pe adolescenţii de 17 ani, care, ca şi ei, încep pe 2 septembrie primul lor an de liceu, cu o combinaţie de admiraţie şi de frică. Ei devin astfel, oficial, cei mai mari, cei care, peste zece luni, vor primi diploma care le va permite să părăsească băncile acestei şcoli, devenite între timp prea mici pentru ei. Între cei mai mici şi cei mai mari, se află cei „între vîrste“. Nici prea copii, nici prea adulţi, cu pielea pe care se văd urmele tranziţiei, sub formă de coşuri roşii sau rozalii, cu vocile în schimbare, trecînd de la note înalte la cele joase, într-o secundă (şi nu doar la orele de muzică), cu trupurile supuse transformărilor adolescenţei, fără ca ei să fie conştienţi de ele, cu gîndurile lor care sînt, de asemenea, tulburate.
2 septembrie 1992, cocoţată pe bicicletă, mă îndrept spre gardul şcolii mele, care se află la cîteva pedalări distanţă de cea a surorii mele. Pe sora mea o urmez cu fervoarea celui pierdut în noapte care are nevoie de lumina unui far călăuzitor. În fiecare vară, legăturile dintre noi se sudează şi mai tare, aşa cum pe oameni îi uneşte suferinţa, aşa că fiecare început de toamnă e o separare, o ruptură a unui cordon care a reuşit să ne menţină la suprafaţă, de-a lungul verii, care ne-a ajutat să nu ne scufundăm. E o sfîşiere fină, un vid şi o senzaţie de asfixiere care vine din senin căci, în timp ce pătrundem în curtea colegiului, ieşim la suprafaţă, plămînii noştri se încarcă brusc de aer proaspăt şi generos. Parcă încă aud clopoţelul care sună şi vesteşte sfîrşitul perioadei noastre de carantină, finalul verilor care nu erau decît o succesiune de lungi duminici triste.
Fiecare început de an şcolar era o primă zi, o promisiune a unei noi vieţi. Fiecare început de an e încă o primă zi, o promisiune a unei copilării care a supravieţuit.
Fanny Chartres este traducătoare şi profesoară la Lycée Français „Anna de Noailles“ din Bucureşti.
Foto: wikimedia commons
