Prima dată la cinematograf. Pe cînd multiplexul nu exista

Publicat în Dilema Veche nr. 660 din 13-19 octombrie 2016
Prima dată la cinematograf  Pe cînd multiplexul nu exista jpeg

● Emil BRUMARU

Eram prin clasa a doua sau a treia, la Belceşti, cînd taică-meu, avînd nişte treburi legate de serviciu, m-a luat pentru prima dată cu dînsul la Iaşi. Şi fiindcă nu avea unde mă lăsa pînă îşi termina îndatoririle, m-a dus la un cinematograf, Sidoli, aflat prin centru, dărîmat acum. Mi a cumpărat bilet şi ne-am înţeles că vine să mă ia cînd se termină filmul. Nu mai fusesem niciodată să văd un film și nici nu mi se explicase nimic despre cinema. Am urmărit cu sufletul la gură un film cu Stan şi Bran la război. S-a făcut lumină, taică-meu nu a sosit, s-a făcut iar întuneric şi am rămas ţintuit în scaun. De aici a început enorma mea uluire. Stupefacţia a fost că am revăzut, încă o dată, acelaşi film. Or, eu crezusem că ce se întîmplă pe ecran este irepetabil, are loc în chiar clipa în care priveam acţiunea, reală în mintea mea. A fost o descoperire pe cont propriu să constat ceva decepţionant: totul se repeta! Buimăcit, am ieşit ca din puşcă din cinematograf şi am luat-o la goană spre gară, în speranţa că mi voi găsi tatăl distrat. Întîmplător, m-a zărit şi m-a strigat de pe celălalt trotuar: eram salvat! Drept compensaţie mi-a luat un Robinson Crusoe în format mare, ilustrat, carte pe care o mai am, cu cîteva rînduri scrise de el pentru Milache, cum mi se spunea… N-am mărturisit nimănui că în timpul filmului, pe ascuns, am făcut şi pipi pe jos, neştiind că există un loc anume amenajat pentru urgenţele de felul ăsta.

● Radu COSAŞU

Nu e nevoie să mă întind pe un divan freudian ca să dezleg mesajul primului meu film văzut la Cinema Roxy, pe Lipscani (sediul Ansamblului „Ciocîrlia“ în anii ’50). Stan şi Bran veneau de pe ecran spre mine cu o maşină şi eu – agăţîndu-mă de mîna tatălui meu – încercam să mă feresc, să nu dea cu maşina peste mine şi să mă calce. Pînă la urmă, m-au călcat, cu vîrf şi îndesat, pe viaţă.

● Şerban FOARŢĂ

Ştiu şi cînd, şi unde, şi cu cine, şi ce anume am văzut: august 1946 (împlinisem patru ani în iulie), la căderea serii, la grădina (unde rulau şi filme) a Ateneului din Turnu Severin, cu mama,-n dreapta căreia stăteam, pelicula (color) fiind Cezar şi Cleopatra (care datează – ştiu acum – din ’45, cu, în rolurile principale, Claude Rains şi Vivien Leigh, şi în regia lui Gabriel Pascal). Singurul dubiu este dacă-l voi fi văzut într-adevăr. Copiii (ca şi cîinii, vorba lui Leonid Dimov) „n au epic“. Dacă-i pui să-ţi povestească, după, filmul, – confabulează, nu-l descriu. E ca şi cum ar povesti un vis; şi tot astfel, „ca prin vis“ adică, ne-aducem, uneori, aminte, de, eventuale, déjà-vu-urile noastre. Apoi filmul, popular altminteri, era, nu mai puţin, savant. Or, faimosul cuplu Cezar şi Cleopatra nu mi-era foarte familiar… Zic „foarte“, căci fusesem instruit, de bine, de rău, de mama în legătură cu protagoniştii, – ceea ce, vai, nu prea avea să descreţească varza din capul meu! Cam asta-i tot. Am stihuit acum vreo şapte ani (în vederea unei cărţi de amintiri, în versuri, din copilărie), cineaventura mea dintîi: „În ’46, prin august, într-a patra / viieţii mele vară, văzut-am pe ecran, / cu mama, la grădină, un film american / (ştiam ce-nseamnă asta) cu Cezar şi Cleopatra // (ce nu ştiam ce-nseamnă). – Era un vis color / pe care, la trezire, aveam să-l dau uitării; / mai puţin scena-n care noului zeu al Ţării / Egiptului, regina i-apare din covor // (cum viermele molatic, din frunza de lăptucă / ce-ar semăna cu pasta prelinsă dintr-un tub, / de nu ar fi mişcarea-i de sfredel sau şurub), – / covorul scump în care avea să i se-aducă.“

● Ion IOVAN

Prima amintire cinematografică – memoria ei stăruie în mine, sigură şi pregnantă. N-aş putea indica titlul romanului care m-a captivat întîiaşi dată; la fel, debuturile celorlalte arte în aducerea mea aminte nu sînt identificabile, dar cea de a şaptea a reuşit să-şi înfigă rădăcinile, s-a fixat. Era prin 1953-’54. Multe filme am văzut de atunci, înghiţind cuminte ca­noa­ne­le prin care se reinventa creaţia cinematografică, dar şi literatura; le asociez pe astea două fiindcă, etimologic vorbind, dacă cinematografie înseamnă scrierea mişcării, literatura te duce cu gîndul la mişcarea scrierii. Şi în forfota asta, am devenit eu însumi creator. Autor de fantasmagorii pe hîrtie. Văd filme şi azi, chiar dacă nu în sala de cinema – nici unul nu mă acaparează precum pelicula mea princeps. Secvenţele cele mai emoţionante sînt distruse de artificiul transfocării sau deplasării de travling. Conştientizez tehnica, precum bucătăria narativă dintr-o proză. Cu cît sînt mai sofisticate regiile, cu atît imaginile mă pătrund mai puţin. Rămîn stafidite la suprafaţa scoarţei cenuşii sub care se lăfăie, viu şi colorat, filmul inocenţei de acum 55 de ani. Pe atunci rolele pentru cinematograful nostru provincial veneau o dată la şapte zile. Elev, în fiecare luni din săptămînă făceam practică la crescătoria de porci din marginea urbei, rîneam ore ­lungi prin mizerabilele îngrădituri ale rîmătoarelor. După o asemenea zi, am mers la film. Aveam în ochi imaginea ciurdei de mangaliţe abia părăsite. Vedeam negru. N-am avut succes în îmbulzeala pentru un loc pe scaunele de placaj, unele fără spătar, aşa că m-am aşezat în şir cu alţi porcari în faţa primului rînd, direct pe duşumelele unse cu bradolină. Vaporii emanaţi erau de-a dreptul ameţitori la 50 de centimetri de podea. Rula Cazacii din Kuban. O feerie. Feerie de culori, toate vopselele iuţi ale lumii jucau în nesfîrşite holde aurii. Colhoznice policrome, flăcăi exuberanţi în rubăşti albastre, treierătoare verzi, coloane de camioane ZIL cu steaguri purpurii… Totul într-o simfonie de balalaici, punctată de idila dintre cazacul erou şi căzăciţa din brişca aceea imperială. Care străbate peisajul cîntînd sub triluri de păsări vestita melodie a filmului (v. YouTube, Kubanskie kazaki 2/11). Şi, în sfîrşit, iarmarocul: baloane roşii, pepeni dungaţi, tarabe cu papagali de mătăsuri, piepturi pline de decoraţii, corul rusoaicelor în postelci multicolore, roata curcubee a marelui carusel din mijlocul bîlciului… După întreruperile de rigoare, pelicula sfîşiindu-se des, timp în care eram readus brutal în ambianţa cenuşie a sălii, pe ecran apăru Koneț filma şi imensa emblemă, cît statuia Libertăţii, a studiourilor Mosfilm. Ieşind în stradă, am închis ochii pînă acasă pentru a păstra în ei splendoarea. Mă simţeam escrocat – nu de filmul lui Pîrîiev, ci de faptul că nu vieţuiam şi eu în mirificul Kuban. Că abia peste o săptămînă voi putea evada din nou, după ce voi traversa iar negricioasa lume porcină. Aştep­tînd clipa aia, ştiam de pe atunci: culoarea e în altă parte.

● Ioana PÂRVULESCU

Toate cele cinci cinematografe ale copilăriei mele braşovene aveau nume proletare sau patriotice: Popular, Patria, Tineretului, Astra şi Arta. De data asta, filmul care ne interesa pe noi, nişte ţînci „scunzi, peltici“, era cam departe de casă, la Tineretului, lîngă Uzina Hidromecanica. Cum am aflat de el? Probabil de pe panoul din strada pietonală, care afişa săptămînal „programul de azi“ şi „programul viitor“, cu cîte două poze alb-negru. În lipsă de altă distracţie, lumea se oprea întotdeauna să se uite la fotografii. La Tineretului rula Stan şi Bran la război. Printr-un telefon fără fir care funcţionează incredibil de bine în lumea celor mici, ştiam şi că trebuie să fim acolo cu mult timp înainte, că-i omor. Aşa că am pornit-o în expediţie, ca de atîtea ori, de capul nostru: vărul meu, cel mai mare, avea unsprezece ani, fratele meu opt, iar eu şase. Nu-mi amintesc cum am ajuns pînă acolo, bănuiesc că pe jos (crescînd, aveam să facem drumurile pe biciclete), dar ştiu că am găsit o îmbulzeală clasa-ntîi. „Stai aici!“, mi-au spus băieţii, lăsîndu-mă într-un loc mai ferit, în timp ce ei s-au dus să se bată pentru un bilet în grămada care se formase la casă. S-au strecurat în ea ca la rugby. După un timp care mi s-a părut greu de suportat, au venit în fugă, ciufuliţi şi victorioşi. Harababura de la casă era încă la fel de mare. Filmul începuse deja, dar ce conta, aveam bilete! Femeia de la uşă le a rupt, zorindu-ne, şi-am intrat, ţinîndu-ne în şir unii după alţii, ca bobocii de raţă, într-o sală cufundată în beznă, în care copii de toate mărimile şi cîţiva adulţi erau aşezaţi alandala. Era o atmosferă caldă, rumoare, bucurie, iar ecranul alb-negru avea toate privirile lipite de el. Am nimerit şi noi, pe orbecăite, trei scaune pe două rînduri, la margine de tot, şi-am început să urmărim aventurile bravilor soldaţi Stan şi Bran în Legiunea Străină. Şi mai ţin minte atît: la un moment dat hohotele şi chiotele din sală ajunseseră atît de puternice încît ar fi putut să spargă tavanul. Cel mai tare rîdeam noi. Ştiu asta pentru că a trebuit, la un moment dat, să ne întoarcem cu spatele la ecran ca să nu ne plesnească burta de atîta rîs. Un rîs pe viaţă şi pe moarte. Doar era film de război!

anchetă realizată
de Marius CHIVU,
apărută în revista Dilemateca,
nr. 36/2009

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.