Prima dată la cinematograf. Pe cînd multiplexul nu exista
● Emil BRUMARU
Eram prin clasa a doua sau a treia, la Belceşti, cînd taică-meu, avînd nişte treburi legate de serviciu, m-a luat pentru prima dată cu dînsul la Iaşi. Şi fiindcă nu avea unde mă lăsa pînă îşi termina îndatoririle, m-a dus la un cinematograf, Sidoli, aflat prin centru, dărîmat acum. Mi a cumpărat bilet şi ne-am înţeles că vine să mă ia cînd se termină filmul. Nu mai fusesem niciodată să văd un film și nici nu mi se explicase nimic despre cinema. Am urmărit cu sufletul la gură un film cu Stan şi Bran la război. S-a făcut lumină, taică-meu nu a sosit, s-a făcut iar întuneric şi am rămas ţintuit în scaun. De aici a început enorma mea uluire. Stupefacţia a fost că am revăzut, încă o dată, acelaşi film. Or, eu crezusem că ce se întîmplă pe ecran este irepetabil, are loc în chiar clipa în care priveam acţiunea, reală în mintea mea. A fost o descoperire pe cont propriu să constat ceva decepţionant: totul se repeta! Buimăcit, am ieşit ca din puşcă din cinematograf şi am luat-o la goană spre gară, în speranţa că mi voi găsi tatăl distrat. Întîmplător, m-a zărit şi m-a strigat de pe celălalt trotuar: eram salvat! Drept compensaţie mi-a luat un Robinson Crusoe în format mare, ilustrat, carte pe care o mai am, cu cîteva rînduri scrise de el pentru Milache, cum mi se spunea… N-am mărturisit nimănui că în timpul filmului, pe ascuns, am făcut şi pipi pe jos, neştiind că există un loc anume amenajat pentru urgenţele de felul ăsta.
● Radu COSAŞU
Nu e nevoie să mă întind pe un divan freudian ca să dezleg mesajul primului meu film văzut la Cinema Roxy, pe Lipscani (sediul Ansamblului „Ciocîrlia“ în anii ’50). Stan şi Bran veneau de pe ecran spre mine cu o maşină şi eu – agăţîndu-mă de mîna tatălui meu – încercam să mă feresc, să nu dea cu maşina peste mine şi să mă calce. Pînă la urmă, m-au călcat, cu vîrf şi îndesat, pe viaţă.
● Şerban FOARŢĂ
Ştiu şi cînd, şi unde, şi cu cine, şi ce anume am văzut: august 1946 (împlinisem patru ani în iulie), la căderea serii, la grădina (unde rulau şi filme) a Ateneului din Turnu Severin, cu mama,-n dreapta căreia stăteam, pelicula (color) fiind Cezar şi Cleopatra (care datează – ştiu acum – din ’45, cu, în rolurile principale, Claude Rains şi Vivien Leigh, şi în regia lui Gabriel Pascal). Singurul dubiu este dacă-l voi fi văzut într-adevăr. Copiii (ca şi cîinii, vorba lui Leonid Dimov) „n au epic“. Dacă-i pui să-ţi povestească, după, filmul, – confabulează, nu-l descriu. E ca şi cum ar povesti un vis; şi tot astfel, „ca prin vis“ adică, ne-aducem, uneori, aminte, de, eventuale, déjà-vu-urile noastre. Apoi filmul, popular altminteri, era, nu mai puţin, savant. Or, faimosul cuplu Cezar şi Cleopatra nu mi-era foarte familiar… Zic „foarte“, căci fusesem instruit, de bine, de rău, de mama în legătură cu protagoniştii, – ceea ce, vai, nu prea avea să descreţească varza din capul meu! Cam asta-i tot. Am stihuit acum vreo şapte ani (în vederea unei cărţi de amintiri, în versuri, din copilărie), cineaventura mea dintîi: „În ’46, prin august, într-a patra / viieţii mele vară, văzut-am pe ecran, / cu mama, la grădină, un film american / (ştiam ce-nseamnă asta) cu Cezar şi Cleopatra // (ce nu ştiam ce-nseamnă). – Era un vis color / pe care, la trezire, aveam să-l dau uitării; / mai puţin scena-n care noului zeu al Ţării / Egiptului, regina i-apare din covor // (cum viermele molatic, din frunza de lăptucă / ce-ar semăna cu pasta prelinsă dintr-un tub, / de nu ar fi mişcarea-i de sfredel sau şurub), – / covorul scump în care avea să i se-aducă.“
● Ion IOVAN
Prima amintire cinematografică – memoria ei stăruie în mine, sigură şi pregnantă. N-aş putea indica titlul romanului care m-a captivat întîiaşi dată; la fel, debuturile celorlalte arte în aducerea mea aminte nu sînt identificabile, dar cea de a şaptea a reuşit să-şi înfigă rădăcinile, s-a fixat. Era prin 1953-’54. Multe filme am văzut de atunci, înghiţind cuminte canoanele prin care se reinventa creaţia cinematografică, dar şi literatura; le asociez pe astea două fiindcă, etimologic vorbind, dacă cinematografie înseamnă scrierea mişcării, literatura te duce cu gîndul la mişcarea scrierii. Şi în forfota asta, am devenit eu însumi creator. Autor de fantasmagorii pe hîrtie. Văd filme şi azi, chiar dacă nu în sala de cinema – nici unul nu mă acaparează precum pelicula mea princeps. Secvenţele cele mai emoţionante sînt distruse de artificiul transfocării sau deplasării de travling. Conştientizez tehnica, precum bucătăria narativă dintr-o proză. Cu cît sînt mai sofisticate regiile, cu atît imaginile mă pătrund mai puţin. Rămîn stafidite la suprafaţa scoarţei cenuşii sub care se lăfăie, viu şi colorat, filmul inocenţei de acum 55 de ani. Pe atunci rolele pentru cinematograful nostru provincial veneau o dată la şapte zile. Elev, în fiecare luni din săptămînă făceam practică la crescătoria de porci din marginea urbei, rîneam ore lungi prin mizerabilele îngrădituri ale rîmătoarelor. După o asemenea zi, am mers la film. Aveam în ochi imaginea ciurdei de mangaliţe abia părăsite. Vedeam negru. N-am avut succes în îmbulzeala pentru un loc pe scaunele de placaj, unele fără spătar, aşa că m-am aşezat în şir cu alţi porcari în faţa primului rînd, direct pe duşumelele unse cu bradolină. Vaporii emanaţi erau de-a dreptul ameţitori la 50 de centimetri de podea. Rula Cazacii din Kuban. O feerie. Feerie de culori, toate vopselele iuţi ale lumii jucau în nesfîrşite holde aurii. Colhoznice policrome, flăcăi exuberanţi în rubăşti albastre, treierătoare verzi, coloane de camioane ZIL cu steaguri purpurii… Totul într-o simfonie de balalaici, punctată de idila dintre cazacul erou şi căzăciţa din brişca aceea imperială. Care străbate peisajul cîntînd sub triluri de păsări vestita melodie a filmului (v. YouTube, Kubanskie kazaki 2/11). Şi, în sfîrşit, iarmarocul: baloane roşii, pepeni dungaţi, tarabe cu papagali de mătăsuri, piepturi pline de decoraţii, corul rusoaicelor în postelci multicolore, roata curcubee a marelui carusel din mijlocul bîlciului… După întreruperile de rigoare, pelicula sfîşiindu-se des, timp în care eram readus brutal în ambianţa cenuşie a sălii, pe ecran apăru Koneț filma şi imensa emblemă, cît statuia Libertăţii, a studiourilor Mosfilm. Ieşind în stradă, am închis ochii pînă acasă pentru a păstra în ei splendoarea. Mă simţeam escrocat – nu de filmul lui Pîrîiev, ci de faptul că nu vieţuiam şi eu în mirificul Kuban. Că abia peste o săptămînă voi putea evada din nou, după ce voi traversa iar negricioasa lume porcină. Aşteptînd clipa aia, ştiam de pe atunci: culoarea e în altă parte.
● Ioana PÂRVULESCU
Toate cele cinci cinematografe ale copilăriei mele braşovene aveau nume proletare sau patriotice: Popular, Patria, Tineretului, Astra şi Arta. De data asta, filmul care ne interesa pe noi, nişte ţînci „scunzi, peltici“, era cam departe de casă, la Tineretului, lîngă Uzina Hidromecanica. Cum am aflat de el? Probabil de pe panoul din strada pietonală, care afişa săptămînal „programul de azi“ şi „programul viitor“, cu cîte două poze alb-negru. În lipsă de altă distracţie, lumea se oprea întotdeauna să se uite la fotografii. La Tineretului rula Stan şi Bran la război. Printr-un telefon fără fir care funcţionează incredibil de bine în lumea celor mici, ştiam şi că trebuie să fim acolo cu mult timp înainte, că-i omor. Aşa că am pornit-o în expediţie, ca de atîtea ori, de capul nostru: vărul meu, cel mai mare, avea unsprezece ani, fratele meu opt, iar eu şase. Nu-mi amintesc cum am ajuns pînă acolo, bănuiesc că pe jos (crescînd, aveam să facem drumurile pe biciclete), dar ştiu că am găsit o îmbulzeală clasa-ntîi. „Stai aici!“, mi-au spus băieţii, lăsîndu-mă într-un loc mai ferit, în timp ce ei s-au dus să se bată pentru un bilet în grămada care se formase la casă. S-au strecurat în ea ca la rugby. După un timp care mi s-a părut greu de suportat, au venit în fugă, ciufuliţi şi victorioşi. Harababura de la casă era încă la fel de mare. Filmul începuse deja, dar ce conta, aveam bilete! Femeia de la uşă le a rupt, zorindu-ne, şi-am intrat, ţinîndu-ne în şir unii după alţii, ca bobocii de raţă, într-o sală cufundată în beznă, în care copii de toate mărimile şi cîţiva adulţi erau aşezaţi alandala. Era o atmosferă caldă, rumoare, bucurie, iar ecranul alb-negru avea toate privirile lipite de el. Am nimerit şi noi, pe orbecăite, trei scaune pe două rînduri, la margine de tot, şi-am început să urmărim aventurile bravilor soldaţi Stan şi Bran în Legiunea Străină. Şi mai ţin minte atît: la un moment dat hohotele şi chiotele din sală ajunseseră atît de puternice încît ar fi putut să spargă tavanul. Cel mai tare rîdeam noi. Ştiu asta pentru că a trebuit, la un moment dat, să ne întoarcem cu spatele la ecran ca să nu ne plesnească burta de atîta rîs. Un rîs pe viaţă şi pe moarte. Doar era film de război!
anchetă realizată
de Marius CHIVU,
apărută în revista Dilemateca,
nr. 36/2009
