Ponticele. Despre modernitate ca exil

Publicat în Dilema Veche nr. 647 din 14-20 iulie 2016
Ponticele  Despre modernitate ca exil jpeg

Tot nu știm motivul pentru care, în anul 8 al erei noastre, Octavian Augustus a decis să-l relege pe Ovidiu în îndepărtatul Tomis. Pedeapsă aspră, totuși cu ceva înlesniri – poetul avea dreptul să ia cu el sclavi, iar exilul nu era însoțit și de confiscarea averii, cum se întîmpla de regulă în cele mai multe cazuri. Ovidiu avea la acea vreme 52 de ani, era acceptat cvasiunanim drept poetul cel mai mare al celui mai mare imperiu al vremii – statut care dă seama și de șocul cu care a fost primită vestea, și de micile înlesniri care i-au fost îngăduite doctissimului poet.

Nici nu prea are importanță faptul că nu știm motivul; cert e că nu ține doar de poezia lui erotică din Ars amandi, Ars amatoria, Medicamina faciei, Remedia amoris, prea libertină pentru moravurile severe pe care Augustus urmărea cu îndîrjire – și cu ipocrizie personală – să le reinstituie. Ovidiu însuși spune în Tristele: „Perdiderint cum me duo crimina, carmen et error“. Două au fost, așadar, crimele care l-au pierdut – carmen et error, poezia și încă o greșeală, despre care nu știm cu precizie care va fi fost: coruperea Iuliei, fiica lui Augustus, spun unii; înlesnirea desfrîului Iuliei, în particular, și a desfrîului Romei, în general, spun alții; ba chiar se vorbește despre un act de voyeurism involuntar, în care poetul a surprins-o goală în baie pe soția lui Augustus, Livia, sau pe aceeași Iulie – Ovidiu face într-un alt poem din Tristia o aluzie la o situație mitologică similară. O error întru totul opacă, plus o carmen cît se poate de transparentă în seducția ei frivolă și strălucitoare – iată, așadar, cele două crimina ale lui Ovidiu.

Pe corăbiile care-l poartă la Tomis pe trei mări (Adriatică, Ionică, Egee), Ovidiu se așterne de îndată pe scris, compunînd primele Triste cu o rîvnă ce se va dovedi înșelătoare – fiindcă, în deceniul pe care-l va mai avea de trăit în orașul de la Pontul Euxin, poetul latin va mai scrie destul de puțin – Tristele și Ponticele fiind, practic, singurele capodopere reale pe care le mai produce. Însă, deși volumul textual reprezentat de cele două cicluri de poeme este relativ redus, mai ales prin comparație cu monumentele majore ale scrisului lui anterior (Metamorfozele înainte de toate, dar și Heroidele, dar și Fastele neîncheiate, dar și tragedia Medeea, pierdută azi, pe lîngă amplul corpus al poeziei lirice), dîra lăsată de ele în conștiința culturală europeană este enormă – nu doar că ele inițiază ceea ce, în mileniile următoare, se va chema „poezia exilului“, nu doar că sînt, așadar, punctul origo al acestui mod al lirei, dar devin arhetipul lui indepasabil. Practic, nu există imagine culturală a exilului mai puternică decît cea reprezentată de Ovidiu. Grație Ponticelor , el a devenit le chef de file european al acestei uriașe tradiții.

Pentru a înțelege mai bine ce per­for­manță enormă înseamnă acest lucru, se cade să ne amintim că, pînă la Ovidiu, poezia latină nu presupunea în nici un fel inițierea unei filiații, ci continuarea benevolă a uneia sau a alteia. Practic, istoria poeziei latine e un enorm cento intertextual, în care fiecare autor se așeza de bunăvoie în siajul unui antecesor – iar calitatea lui poetică se vădea nu în inovația față de acela, ci în fidelitatea exercițiului de continuitate. Latinii au făcut asta mai întîi cu grecii – poeții lor erau, pe rînd, ba un nou Homer, ba un nou Eschil, ba un nou Euripide, pînă cînd tradiția lor a devenit suficient de consistentă pentru a se putea continua, așa-zicînd, pe ei înșiși.

Nici măcar Vergiliu nu a încercat ruperea cu tradiția, și cu atît mai puțin instituirea unei noi filiații; efortul lui a fost tot unul de renovatio, și în nici un caz unul de instauratio. Nu a făcut-o, fiindcă pentru latini garanția posterității era dată de această înseriere voluntară într-o tradiție cît mai nobilă și, mai ales, cît mai uzitată didactic. Poeții care nu intrau în canonul didactic, oricît de mari, riscau să fie uitați – au fost la un pas de aceasta, știm acum, autori canonici de-a binelea, precum Petronius, Catullus și Lucrețiu, atunci cînd canonul didactic i-a exclus.

Exilul a fost, pentru Ovidiu, prilejul involuntar al unei astfel de instauratio. A devenit prin Pontice, mai degrabă fără voia lui, cauza primă și imaginea eternă a unei poezii a exilului, a înstrăinării, a despărțirii brutale și definitive de un topos originar și paradiziac. E drept, Ovidiu încercase la începuturile lui lirice, în poezia erotică, o anume inovare în raport cu tradiția – în Ars amatoria, pentru în­tîia oară în istoria poeziei latine, un mare poet cînta programatic nu atît marile doamne ale curții, nici măcar curtezanele de lux, ci de-a dreptul fetele și femeile plebei, declarîndu-se poet al celor săraci, fiindcă pe ei îi iubește: „Pauperibus vates ego sum, quia pauper amavi“. (Acest quia pauper amavi va fi preluat peste nouăsprezece secole, ca titlu al unui important ciclu de poeme din 1919, de către Ezra Pound – în pseudotraducerile lui din Girart Bornello, Guilhem de Peitieu, Cerclamon și alți trubaduri și jongleri, de asemenea rapsozi și practicanți ai unei iubiri a marginalilor.)

S-a spus că această inovație a lui Ovidiu îl singulariza printre ceilalți poeți latini, ba chiar că îl radicaliza față de establishment ­ -ul politic al vremii, al cărui amor curtenesc alegea să îl ignore. Și că, probabil, chiar de aici i s-a tras exilarea lui de către Augustus. E, aceasta, mai degrabă o fraudă pioasă, o încercare de idealizare a figurii lui Ovidiu; fiindcă, în fapt, el juca la două capete, cîntînd pe de o parte erotica pauperilor și marginalilor, e drept, dar neomițînd pe de alta să îl măgulească pe Augustus, în spiritul tradiției poeziei latine, ba chiar cu exces de zel – precum în finalul Metamorfozelor , de pildă, unde îl compară de-a dreptul cu Jupiter. Adevărul e că această inovație a lui Ovidiu, fără doar și poate importantă, e totuși strict locală, și nu vine să elimine o tradiție și să instaureze o alta, ci doar să o facă mai sofisticată pe cea anterioară.

Însă Ponticele – ei bine, ele chiar sînt o astfel de instauratio radicală. Odată cu ele începe marea poezie europeană a exilului; și, exact prin această ilustrare a unei separații brutale petrecute în miezul ființei, în miezul umanului, ele sînt fără doar și poate cea mai modernă secțiune a poeziei lui Ovidiu. Într-un anume sens, modernitatea (care e un exil) e prefigurată întîia oară în aceste Pontice. Dovadă empirică e faptul că citim Metamorfozele ca pe un basm enorm, delectabil peste poate, imaginativ, policolor, dar fără vreo legătură posibilă cu viața noastră; însă Ponticele le citim întotdeauna cu participare, afectivă și intelectuală deopotrivă, fiindcă ele vorbesc aproape deslușit și despre exilul nostru de ființe moderne, căzute dintr-un paradis pe care, deși nu l-am văzut niciodată, nu-l putem uita.

Ovidiu – el, da, și-a văzut paradisul. Zi de zi, vreme de jumătate de secol. Citindu-i Ponticele, cu duioșie frisonată și compătimitoare, nu putem să nu-l invidiem pentru asta. O invidie feroce și iubitoare, desigur – fiindcă și noi, bieți moderni, quia pauper amavi.

Radu Vancu este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu, Humanitas, 2016.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Nu suntem egali în fața bolilor: care sunt românii care nu vor plăti suprataxă pe concediu medical
Politicienii și-au făcut calculele și au decis că nu suntem egali în fața bolilor. Mai exact, PSD și PNL lucrează la o ordonanță de urgență prin care încearcă să elimine supraimpozitarea concediilor medicale doar în cazul anumitor pacienți
image
„Lâna de aur”, cel mai scump material textil natural din lume. Firul de Vicuña se vinde la gram, la fel ca aurul
Firul de Vicuña, recoltat o dată la doi sau trei ani în cantități limitate, se distinge ca fiind cel mai rar și scump fir din lume. Cu o grosime de 12 microni, comparabilă cu cea a aurului, este comercializat la gramaj, se vinde la prețuri exorbitante și presupune un proces de producție meticulos.
image
Decizie radicală pentru „Tesla de Cluj”. „Dacă ziceam că e produsă în Elveția, clienții ar fi sărit s-o cumpere cu 450.000 de euro”
Echipa proiectului a luat o decizie importantă: va regândi „Tesla de Cluj” într-o variantă mult mai ieftină. „Probabil că dacă ziceam că mașina este produsă în Elveția, clienții ar fi sărit să o cumpere cu 450.000 de euro”, susține Florin Dehelean, unul dintre investitori

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.