Următorul interviu este neconvenţional; a fost redactat de cel intervievat, nu de către reporter, şi este imaginar. Reali sînt doar ziaristul, fiul meu, student la medicină, interlocutorul lui, adică eu, medic în România începutului de secol XXI, şi subiectul, şpaga la doctor, temă care interesează frecvent mass-media.

Sînt student la medicină. Cadrul acestui interviu este reprezentat de nenumăratele titluri de presă care clatină entuziasmul meu la gîndul că voi fi medic: „Mercurialul şpăgii în spitale“, „Record de şpagă în judeţul...“ cutare, „Şpaga la doctori, cînd se va termina?“. Este aceasta o imagine reală a medicinei româneşti? Îl am drept partener de dialog pe tatăl meu, medic într-un spital universitar. A acceptat să-mi răspundă la întrebări aseară, tîrziu, în camera mea.

Domnule doctor (iartă-mă, tată, pentru apelativul acesta scorţos, dar rigorile jurnalismului cer ca reporterul să aibă vocea cititorului), interesul permanent al presei şi al cetăţeanului pentru banii doctorului este justificat?

Motivul acestui interes este unul singur, de sute de ani. Oamenii se tem că, dacă nu au bani, nu vor ajunge la cele mai bune servicii medicale. În ciuda eforturilor societăţilor avansate de a atenua această teamă, ea este încă justificată. Dilema doctorului – o piesă de teatru de George Bernard Shaw – are ca temă această dilemă veche: un doctor bun, într-o vreme cînd tuberculoza era fatală, găseşte leacul cumplitei boli, dar nu poate trata decît zece bolnavi. Folosind criteriile ştiinţei, alege aceşti pacienţi, dar intriga abia începe. Scena se umple cu alţi bolnavi care pretind şi ei tratamentul: o duduiţă fermecătoare, de care se îndrăgosteşte, un artist talentat, un vechi prieten din copilărie. Întotdeauna vor fi tratamente scumpe la care nu poate ajunge oricine. Care pacient merită salvat? Cine are dreptul să decidă? Suspiciunea oamenilor este că banii daţi doctorului decid. G.B. Shaw îşi încheie piesa cu o soluţie: nu medicul trebuie încărcat cu această responsabilitate. Societatea trebuie să-şi clădească astfel sistemul de sănătate încît medicul să nu fie pus în poziţia de a alege. Responsabilitatea este a guvernanţilor.

Voi fi medic în curînd, să accept sau să refuz prima ciocolată pe care mi-o va oferi primul pacient?

Jorge Luis Borges povesteşte istoria unui vagabond care ajunge într-un spital cu o rană îngrozitoare de cuţit în vintre, cu intestinele în mînă. Profesorul, după ce îl examinează, hotărăşte că nu mai e nimic de făcut, nenorocitul va muri. Un tînăr medic, rămas singur în camera de gardă, face ce n-a mai făcut niciodată, şi vagabondul este salvat. La plecare, acesta mulţumeşte: „Pentru profesor, lanţul meu de aur, iar pentru tine, recunoştinţa mea!“ Mulţi ani după aceea, tînărul medic a primit, la fiecare Paşti, un miel. Dacă vei practica medicina asemenea acestui medic, faptul că primeşti un miel sau o ciocolată este o problemă etică secundară. Postulatul etic fundamental, întemeietor al practicii medicale, îl reprezintă promisiunea medicului că va face tot ce poate, doar în folosul pacientului. Dacă vei face acest lucru, dacă deciziile tale medicale vor fi astfel luate încît să amelioreze sănătatea pacientului, şi nu bunăstarea ta, vei pune liniştit, seara, capul pe pernă. Fie că ai primit sau ai refuzat ciocolata oferită în dar.

Dar gîndul că voi primi o ciocolată şi de la următorul pacient nu mă va face să uit, oricît de puţin, de interesul lui şi să mă gîndesc la mine?

Tentaţii vor fi mereu în jurul tău. Aceasta, a gîndului la un nou dar, este cea mai vizibilă, dar există altele, mai periculoase. Medicina a devenit o industrie, cu furnizori, capitaluri şi balanţe contabile. Toate acestea vor încerca să te corupă. Companiile producătoare de medicamente sau instrumente medicale, furnizorii de servicii medicale vor încerca să te determine să le utilizezi produsul. Desigur, oferindu-ţi, într-un fel sau altul, daruri. Directorul spitalului îţi va cere să faci economii la analize, pentru că, dacă rămîn bani, zugrăveşte saloanele. E, în cele din urmă, tot un fel de şpagă, din bani economisiţi; pentru bucuria de a vedea saloanele curate, ai putea uita de interesul pacientului tău, avînd grijă de interesul spitalului sau al viitorilor pacienţi. Inadmisibil – spune postulatul fundamental al practicii medicale. Bineînţeles, nu există medicină fără companii farmaceutice, producători de instrumente medicale sau directori de spitale; legăturile cu toţi aceştia contribuie la progresul ştiinţei medicale. Legături care nu te fac să uiţi, nici o clipă, de interesul pacientului tău. După cum vezi, conflictele de interese au repercusiuni diferite. Dacă vei cădea în capcana cadourilor de la pacienţi, îţi vei împărţi inegal bunăvoinţa; dacă vei cădea, însă, în cea a furnizorilor de produse medicale, ai putea aplica greşit terapii sau metode diagnostice, cu consecinţe mult mai grave pentru bolnavii tăi.

Această presiune pe capul medicului mă sperie. Cred că e mai simplu să lucrezi în privat. Acolo, cel puţin, preţul e afişat pe peretele din spatele recepţiei.

Nicidecum. Preţul afişat pe perete, cum spui tu, este un lucru bun pentru fisc sau pentru planificarea bugetului celui bolnav, nicidecum nu este o garanţie pentru buna practică medicală. Sigur, la prima vedere, bolnavul nu plăteşte altceva decît ceea ce se cuvine, în schimb tu, medic, va trebui să rezişti unor tentaţii şi mai mari, tocmai pentru că vezi banii afişaţi pe perete. Folosirea excesivă a unor metode de diagnostic sau de tratament, precum şi trimiterea nejustificată a pacientului la diverşi specialişti sînt practici semnificativ mai frecvente în sistemul privat decît în cel de stat.

Mai bine plec să lucrez în străinătate. În România, nu ştiu cînd se vor îmbunătăţi lucrurile!

În Germania sînt cabinete de consultaţii care au două săli de aşteptare, una cochetă, cu fotolii şi tăviţe cu căpşune, pentru pacienţii cu asigurare privată, şi o alta, cu scaune şi apă minerală, pentru pacienţii cu asigurare de stat. Evident, medicul îi tratează diferit pe cei doi pacienţi, cu gîndul la suma mai mare pe care o va încasa, în cazul acesta printr-un intermediar, casa de asigurări privată, de la pacientul mai înstărit. Este un exemplu izolat, prin care am vrut să îţi arăt că, oriunde ai fugi, nu vei scăpa de propria-ţi conştiinţă profesională. Regulile privind cadourile către medici sînt clare în ţările anglo-saxone. Spitalele au reguli interne care stabilesc valoarea maximă a unui cadou care poate fi acceptat, cel mult o sută de lire sterline, în Anglia, şi contextul în care poate fi acceptat. Dacă nu respecţi aceste reguli, eşti judecat de consiliul spitalului şi dat afară. Spitalele din Boston, afiliate Harvard-ului, interzic medicilor lor acceptarea celui mai mic beneficiu, din partea oricui, pentru a se asigura de integritatea fiecărei decizii medicale a acestora şi a-şi consolida astfel prestigiul.

Tradiţia darului către medic, aici, în Balcani, trebuie schimbată?

Mulţi bolnavi, în România, nu îşi imaginează relaţia cu medicul fără a-i oferi acestuia un dar. Percep această relaţie ca un schimb de daruri. Sănătatea este legată de verbul „a da“. Medicul îi dă pacientului sănătate, îi mai dă cîţiva ani de trăit, îi redă bucuria de a vedea, de a mînca, de a umbla. Pacientul îi întoarce darul aşa cum poate. Cred că această tradiţie se va stinge în curînd. Nu sînt rare cazurile cînd medicii din România le dau bani bolnavilor lor să-şi cumpere medicamente sau investigaţii medicale.

Cum recepţionaţi articolele de presă despre sistemul sanitar?

Există jurnalişti specializaţi în fenomenul medical din România, fenomen pe care îl înţeleg mai bine decît mine. Articolele acestor ziarişti, care prezintă situaţia proastă a sistemului nostru sanitar, mă sperie şi ar trebui să-i sperie şi pe politicieni. Informaţiile privind medicii corupţi mă surprind de fiecare dată, dar nu sînt furios pe ziarişti pentru transmiterea lor. Este justificat să prezinţi opiniei publice medicii venali, care profită într-un mod brutal de vulnerabilitatea pacienţilor lor, cerîndu-le bani în unele dintre cele mai dificile clipe ale vieţii acestora. Ştirile despre acuzaţiile de malpraxis mi se par cele mai neîngrijite, ele fiind furnizate adesea în lipsa oricărei anchete. Nu sînt informaţii despre enorme greşeli medicale, ci nişte portrete ale unor bolnavi sau rude ale acestora, în momente grele, în mijlocul unor emoţii care nu pot fi controlate, aruncînd imprecaţii la adresa medicilor.

Ne apropiem de sfîrşitul interviului. Sînt paramedic voluntar pe maşinile SMURD şi intru de gardă, de noapte. Să ştiţi că nu numai în spitalele din Boston, dar şi pe maşinile SMURD din România, medicii nu iau niciodată nici un cadou de la pacienţi. O ultimă întrebare – care este cel mai frumos dar pe care l-aţi primit de la un pacient?

Într-o seară, la plecarea din spital, un vagabond mi-a spus: „Pentru tine, recunoştinţa mea!“

Mulţumesc, tată!

Gardă uşoară, doctoraşule!

Nicolae Rednic este medic.