Patrimoniul cultural politic

Patrimoniul cultural este strîns legat de politică, fără nici o îndoială. Nu numai că definirea şi instituirea unui regim de protecţie împachetat în termenul „patrimoniu“ ţine de voinţa politică şi mai puţin de aprecierile noastre care sînt, fiecare în parte, mai mult sau mai puţin subiective în acest domeniu, însă chestiunea patrimoniului stîrneşte la noi chiar şi aceeaşi polarizare pe care o produce viaţa politică în societate. 

Cred că putem vedea cu toţii că, atunci cînd se dezbat problemele legate de monumentele istorice sau de zonele construite protejate, cei implicaţi sînt aproape invariabil aşezaţi în două tabere antagonice, despărţiţi iremediabil de faptul că oricine s-ar situa la mijloc ar fi desfiinţat de ambele tabere. Este extrem de greu să-i convingi pe unii că poţi face investiţii menţinînd valorile pe care societatea le-ar preţui şi pe ceilalţi că dacă menţin acele valori nu înseamnă automat că şi-ar compromite investiţiile. Fiecare îl exclude pe celălalt, e „care pe care“ – cam aşa cum a fost lupta de gherilă ce devenise dezbaterea publică asupra axei Buzeşti-Uranus. Cu toţii ne amintim că, decît să decidă adaptarea soluţiei de trafic, primarul Capitalei a preferat atitudinea datului cu pumnul în masă şi a distrus monumentul istoric Hala Matache, monument pe care numai cîţiva centimetri de trotuar în plus l-ar fi salvat, conform variantelor propuse de cîţiva arhitecţi voluntari. 

Am putea oare să croim nişte reguli mai bune, astfel încît conflictele între cetăţeni şi autorităţi sau între societatea civilă şi investitori să fie evitate? Putem oare avea un cadru legal al patrimoniului pe care nu numai că cetăţenii şi autorităţile ar considera normal să-l respecte, dar, mai mult, ar constata că este chiar în interesul lor să o facă?

Probabil că aceasta este o sarcină aproape imposibilă pentru că mai putem constata, aproape ca regulă, că patrimoniul este mult prea des adus în discursul public al celor implicaţi în viaţa politico-administrativă doar ca arginţi de schimb, ca pretext pentru compromiterea oponentului politic ori ca parte de umplutură în programele politice vînturate numai în campaniile electorale. 

Un exemplu elocvent este respingerea în iunie 2014 a unei iniţiative legislative din 2010 care viza readucerea veniturilor obţinute din jocurile de noroc în punga din care se plăteau programele de reabilitare a patrimoniului construit, la timbrul monumentelor. Astfel, la o dezbatere din plenul Camerei Deputaţilor, un deputat susţinea următoarele: „În nume personal şi sper, al Grupului minorităţilor naţionale, susţin adoptarea acestui proiect de lege, întrucît este foarte precară situaţia în care arătăm suficientă grijă monumentelor istorice. Este păcat, avem un patrimoniu excelent, dar, aşa cum se simte el astăzi tratat, nu poate fi bine valorificat. De aceea, susţin din toată inima, de altfel am avut o intervenţie mai demult pe această temă. N-a fost luată în seamă, dar a fost o nedreptate scoaterea acestei surse de finanţare pentru monumentele istorice şi de arhitectură. Aşadar, susţin întru totul adoptarea acestui proiect de lege.“ 

Avînd în vedere însă că grupul minorităţilor se pliază în mod tradiţional pe nevoile Puterii, iar punctul de vedere al Guvernului a fost în mod constant negativ la adresa acestui proiect legislativ, nu cred că se mai miră nimeni că, în ciuda acestui discurs emoţionant din 19 februarie 2013, la votul decisiv din 3 iunie 2014, acest deputat a votat împotrivă! Apoi avem celelalte paradoxuri politice create de această iniţiativă legislativă. Primul este că iniţiatorii sînt doi membri ai aceluiaşi partid care a decis, în guvernarea sa, prin Ordonanţă de Urgenţă nr. 77/2009, ca, din sursele de finanţare pentru Ministerul Culturii, taxa pe jocurile de noroc să fie tăiată. Al doilea este că un fost ministru al Culturii, care n-a avut nici un cuvînt de spus la momentul cînd Guvernul din care făcea parte a tăiat această resursă financiară a ministerului pe care-l conducea, a votat pentru revenirea la situaţia ce exista înainte de mandatul său. Al treilea este că adversarii politici care l-au criticat în opoziţie pentru acest lucru, imediat ce au fost în postura de a avea în guvernare domeniul respectiv, au fost pentru menţinerea situaţiei pe care o criticau. La momentul votului însă, fiind deja din nou în opoziţie (căci tot acest chin a durat patru ani), l-au susţinut din nou. Invers, cei care au fost pentru acest proiect în opoziţie şi care se regăseau la guvernare la momentul votului au votat împotriva lui pînă la urmă şi au reuşit să-şi impună punctul de vedere la limită, tocmai cu voturile grupului minorităţilor, motiv pentru care am şi spus că patrimoniul a fost folosit ca arginţi de schimb în această situaţie. Este adevărat însă că nu ştiu ce s-a putut cumpăra cu aceşti arginţi. Şi, nu în ultimul rînd, pînă şi ministrul actual al Culturii, membru în comisia de specialitate a Camerei Deputaţilor, a votat împotriva proiectului legislativ reparator, deşi comisia din care face parte votase anterior în unanimitate propunerea de adoptare a sa! Rezultă că mulţi dintre oamenii de cultură din comisia de specialitate a Camerei Deputaţilor au propus adoptarea propunerii legislative pentru ca apoi ei înşişi să respingă această propunere. Concluzia cred că se impune de la sine, patrimoniul cultural este subordonat manevrelor politicianiste.

Un alt motiv pentru care nu cred că în viitorul apropiat vom putea avea o legislaţie mai clară şi mai eficientă a patrimoniului este acela că mai există o ruptură aparent iremediabilă pe care trebuie s-o evaluăm. Pare că avem dilema dacă cei care trebuie să elaboreze legile sînt oamenii sistemului politico-administrativ sau dacă aceştia trebuie să preia propuneri ale „oamenilor de cultură“. Sînt două opţiuni care pot genera abordări radical diferite. Iar problema majoră ce rezultă din această dilemă este una de natură pragmatică. Politicienii şi cei aflaţi în domeniile juridic şi administrativ nu au deloc cuprinderea problemelor şi aplecarea asupra necesităţilor patrimoniului, în timp ce oamenii de cultură nu au îndeobşte nici o experienţă sau apetenţă pentru înţelegerea sistemului politico-administrativ. Şi la fel cum clasa de mijloc în societatea noastră este cam prea subţire, la fel şi oamenii de mijloc ai acestei dileme fie nu prea sînt, fie sînt ocupaţi cu supravieţuirea proprie, ceea ce lasă ca viziunile privind protecţia patrimoniului, atîtea cîte or fi, să plutească pe mai departe antagonice în societate. 

Adrian Crăciunescu este arhitect, profesor la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti. Este membru în colectivul de elaborare a Codului Patrimoniului. 

Foto: V. Dorolţi