„Poți să nu fii deloc patriot și, cu toate astea, să te doară ruperea de țara ta. Nu e numai naționalism, ci un fel de «placentarism» geografic.“ – V. Băncilă către B. Munteanu (Paris)

Disident nu am fost. Nu am fost deportat, bătut, mutilat sau traumatizat de către organele de represiune comunistă. Nu am trecut prin Zarca de la Aiud, nu am tăiat stuf la Periprava, nici stofă de revoluţionar postdecembrist nu am avut. Şters, amorf, cu utopice reverii livreşti de a vedea lumea, purtam docil cenuşia uniformă a gloatei.

Paradoxal, primăvara anului 1990 m‑a găsit la Berlin. Valul emigrării mă lovise din plin. Cum construcţia precedă proiectul, ca la mai tot românul, la întrebarea „ce caut pe acea bancă de pe malul Havelului (undeva în Spandau)?“, răspunsul mă ocolea. Nu sînt nici Cizik din Cracovia, nici arabul din Cairo, să dau inutil ocol lumii, pentru ca în final să găsesc comoara la mine în ogradă. Nabab nu am fost nici în cele mai frumoase vise. Nu mă ispitea o traiectorie circulară, o închidere a buclei în Patrie, locul de unde pornisem. Eram hotărît să urmez vectorul acestei aventuri, dacă despre aventură poate fi vorba. Au urmat alte cîteva oraşe – Aalen, Schwäbische Gmünd, Frankfurt am Main – unde inadaptabilitatea şi‑a făcut de cap. Şi nu nemţii erau de vină. Să fie blestemul Patriei o pedeapsă eternă pentru infidelitate?

Meine Heimat, doamnă Müller, mă urmăreşte permanent. Din nefericire, iubirea e cu năbădăi: cînd rece, platonică, cînd fierbinte, dînd în clocot, la cine ştie ce grandioasă ispravă românească. Întrebaţi un trecător oarecare dintr-un oraş românesc: ce-i Patria? Se va uita la tine ca la un extraterestru, va da a lehamite din mînă şi va pleca mai departe. Dezţăratul, credeţi-mă, trecînd prin cîteva vămi ale sufletului, are o altă percepţie a subiectului. Umbrele grele ale înstrăinării induc în el un sumbru sentiment de regret şi vinovăţie. „Cîtă vreme durează remuşcarea, durează şi vina“ – ne avertizează J.L. Borges, iar la un dezrădăcinat, remuşcarea e o veşnică umbră.

Între timp, am trecut Atlanticul, stabilindu-mă în Canada. Probleme noi, soluţii parţiale, multe întrebări şi puţine răspunsuri, material suficient pentru o posibilă carte a înstrăinării.

Îmi povestea unul de-al locului o întîmplare plină de tîlc, petrecută la o unitate militară din Sibiu. După o expunere pe tema patriotismului, căpitanul voia să ştie ce au înţeles soldaţii: „Soldat Partenie, ce-i Patria?“ „Patria e mama mea“, răspunde Partenie. „Soldat Klein, ce-i Patria?“ „Patria e mama lui Partenie“, răspunde Klein.

Vă înţeleg, doamnă Müller, sînteţi de partea lui Klein, iar eu nu am căderea să judec un sentiment etnic cu profunde conotaţii ontologice. Roba judecătorului este prea largă pentru mine.

„Idealul german este eroul, iară nu sfîntul“ – scrie undeva E. Cioran. Nu ştiu cum staţi cu sfinţenia (sfinţi sînt cu nemiluita!), dar erou (tot mai rari!) sînteţi cu certitudine. Să treci prin atîtea drame sufleteşti, să ţii mereu capul sus, să fii încununată cu Premiul Nobel, astea toate ţin de o altă plămadă umană. De altfel, eroii n-au Patrie, ei sînt universali, aparţin umanităţii.

Iată de ce vă admir, doamnă Herta Müller!

Foto: Sibiu, wikimedia commons