Pasiuni mici, pasiuni mari
Încă de pe timpul „celor şapte înţelepţi“ ai Greciei, omului şi mai ales omului politic i s-a cerut să fie raţional, adică să-şi stăpînească umorile şi pasiunile, dacă doreşte să trăiască bine, respectiv să guverneze bine. Şi tot de atunci a fost certat cu regularitate de filozofi cînd nu a făcut-o. Să aibă filozofii dreptate? Mizeria – mai ales a politicienilor şi a politicilor acestora – să fie oare iraţionalitatea?
Uneori, mă gîndesc că este o oarecare neînţelegere aici şi că am fi datori, înainte de orice, să pricepem mai bine ce este acela un „comportament raţional“. Asta pentru a şti dacă chiar lipsa de raţiune e ceea ce ne supără cel mai mult la politicieni. Atunci, ce înseamnă „comportament raţional“? Înseamnă, cred, ca, fiind date anumite premise şi avîndu-se un anumit scop, să se raţioneze astfel încît, prin mijloacele alese, să se ajungă în mod cît mai sigur la acel scop. De exemplu, dacă se consideră că medicina e de mare folos în vindecarea bolilor, este un comportament raţional ca, dacă mă simt rău şi vreau să mă vindec, să mă duc la doctor, şi nu la un şaman. Pe de altă parte, dacă premisa acceptată e că descîntecele vindecă bolile, aşa cum consideră „popoarele naturii“, comportamentul raţional e să mă duc la şaman sau la o vrăjitoare. Dimpotrivă, este iraţional ca, fiind date premisele respective, fie omul modern, fie primitivul să adopte alte strategii în scopul vindecării.
Şi acum, să revenim la oamenii politici. Oare Victor Ponta, cînd şi-a plagiat teza de doctorat, cînd, apoi, a plagiat încă vreo două cărţi, a acţionat iraţional, şi asta este ceea ce trebuie să-i reproşăm? Mă îndoiesc. Premisele fiind ceea ce sînt în România, şi nu în Germania, calculul său, pentru a obţine cît mai mult fără muncă, a fost corect: mai întîi, putea spera că tutorele său, Adrian Năstase, va ajunge preşedinte. Şi chiar dacă n-ar fi ajuns – cum s-a întîmplat –, putea afla de la sociologi că plagiatul nu este recunoscut drept delict grav la nivelul conştiinţei populare. Apoi, putea paria în mod rezonabil pe relativismul moral atît de răspîndit la noi, inclusiv printre intelectuali; pe scurt, avea toate motivele să considere că, şi în ipoteza cînd plagiatul său va fi dat de gol, amicii săi vor putea spune, mai întîi, că a fost o răzbunare politică, apoi că şi alţii au plagiat, apoi că, „în conformitate cu standardele din trecut“, plagiatul nu e plagiat. Pe scurt, dacă scopul său era să rămînă popular fie şi prin impostură, era raţional să spere că şi astfel va continua să fie popular. Şi a fost. N-a raţionat just Ponta?
Sau să luăm evenimentele din vara lui 2012. Planul „puciştilor“ de a scăpa de Traian Băsescu a fost perfect raţional, în termenii de mai sus: a fost bine calculat, pe etape. Se baza pe laşitatea şi venalitatea cunoscute ale unor politicieni. A avut rapiditatea recomandată de Machiavelli însuşi, în situaţia cînd se vrea eliminarea fără replică a inamicilor. (Să nu-mi spuneţi că Machiavelli nu era raţional!) A existat şi un plan B, dacă planul A – referendum fără prag – ar fi eşuat din cauza presiunilor UE: fraudarea participării, organizată meticulos de Dragnea, după cum afirmă DNA. În totalitate, planul a fost remarcabil şi a fost la un pas de a-şi atinge scopul. Vara toridă şi concediile i s-au pus în cale, la fel ca iarna rusească lui Napoleon şi furtunile Mării Nordului în calea Invicibilei Armade. Faptul că au pierdut nu-i face nici pe Ponta, pe Antonescu sau pe Dragnea mai puţin raţionali decît i-a făcut înfrîngerea pe Napoleon sau pe Filip al II-lea. Viaţa e supusă hazardului şi, la urma urmelor, se întîmplă uneori ca cel care îşi caută sănătatea la medic să aibă mai puţin succes decît cel care şi-o caută la vraci.
În general, împrejurarea că foarte mulţi oameni politici şi funcţionari publici din România au ales să fie corupţi e un comportament raţional, în condiţiile date pînă de curînd şi avînd în vedere scopurile acestor politicieni. De cele mai multe ori, aceşti oameni puteau nota că faptele lor sînt urmărite încet de procurori, că termenele se înmulţesc nelimitat, că, uneori, faptele se prescriu, că pot dispune de cei mai buni avocaţi, că judecătorii achită sau condamnă cu suspendare, că amicii politici exercită presiuni. În acest caz, a fi corupt, cînd vrei să ai putere şi avere cît mai uşor, e un comportament raţional şi, dimpotrivă, a nu fi astfel, avînd aceleaşi scopuri, pare o prostie şi o nebunie. E adevărat că în ultimul timp s-au înmulţit pedepsele cu închisoarea, ceea ce – dacă continuă – s-ar putea să redefinească comportamentul raţional şi ca generaţia de după Năstase, Voiculescu, Dragnea, Fenechiu, Voicu, Becali să se comporte diferit. Dar asta e altceva. Pe scurt, vreau să spun că un comportament raţional înseamnă o bună adaptare la mediu: avem un mediu de infractori şi borfaşi? E raţional, atunci, dacă vrei să cîştigi cît mai lesne un loc fruntaş, să fii infractor, şi e iraţional să fii altfel.
„Asta-i cinism!“ veţi spune. Fireşte. Dar cred că cinismul acesta ne învaţă ceva:
Reproşul fundamental la adresa oamenilor politici nu trebuie să fie că se comportă în diferite situaţii iraţional şi că se lasă învinşi de pasiuni şi sentimente. În fapt, majoritatea lor se comportă raţional în mediul existent, fiind nişte „animale“ bine adaptate. Viciul lor nu e excesul de pasiuni, ci excesul de pasiuni mici, meschine, în locul unor pasiuni generoase şi mari. Am văzut: raţionalul se defineşte în raport cu atingerea scopului. Or, scopul este pus de pasiuni şi credinţe, nu de raţiune. Socrate refuză să fugă din închisoare prin mituirea paznicilor şi sfidarea legilor şi va muri ingerînd cucuta. „Iraţional!“ va striga cinicul. Desigur, dar numai dacă scopul omului este viaţa cu orice preţ. Or, ştim că, pentru Socrate, mai presus decît viaţa era abţinerea de la rău în orice condiţii; pe de altă parte, el considera că fuga pe ascuns din închisoare este un rău. Socrate, aşadar, a procedat raţional, avînd în vedere premisele şi scopul său, numai că acesta era diferit de acela al omului care, în aceeaşi situaţie cu el, ar fi fugit, salvîndu-şi viaţa. Socrate ar fi procedat iraţional, numai dacă, continuînd să aibă scopul său, ar fi fugit totuşi. Iar scopurile, precum spuneam, nu sînt date de raţiune, ci de pasiuni şi credinţe care, împreună, produc valorile care contează pentru noi şi ne modelează caracterele.
Aşadar, necazul cu omul politic (şi cu noi toţi, la urma urmelor) este lipsa de altitudine a scopului propus, şi nu iraţionalitatea mijloacelor pentru a-l atinge: el vrea cu orice preţ să se adapteze la mediu şi de obicei nu-i lipseşte inteligenţa s-o facă. Pasiunile lui, care îi dictează scopul vieţii, sînt să fie repede bogat, să-şi chivernisească repede tribul, să aibă imagine bună, indiferent de conţinut. Pasiuni meschine, mediocre, ziceam, vrednice de caractere inferioare, dar bine adaptate. De multe ori va reuşi, uneori va şi eşua, precum Adrian Năstase. Reuşitele acestor oameni sînt cenuşii, iar eşecul lor – o slabă consolare pentru observator. Cu totul altceva se întîmplă cu cei, foarte puţini, care încearcă să schimbe mediul, fie şi numai din pasiunea pentru numele bun pe care îl vor lăsa posterităţii. Aceştia le apar celorlalţi nu o dată drept nebuni sau periculoşi şi e evident de ce: dacă reuşesc, mediul schimbat va redefini condiţiile generale ale acţiunii raţionale, îngreunînd adaptarea celorlalţi. Eşecul lor, dacă nu altceva, rămîne măcar pilduitor; dar reuşita lor – oricît de rară – e braţul care mută din loc istoria.
Andrei Cornea este profesor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti.