Osemintele artistului vs Cuminţenia Pămîntului

Alexandra CROITORU
Publicat în Dilema Veche nr. 645 din 30 iunie - 6 iulie 2016
Osemintele artistului vs Cuminţenia Pămîntului jpeg

– de la cult la cool –

Cazul lui Brâncuşi este o ilustrare perfectă a necrofiliei postsocialiste despre care vorbea Katherine Verdery. Ea consideră că naţionalismul poate fi privit şi din această perspectivă a venerării strămoşilor şi a circulaţiei „valorilor” culturale. Laurian Stănchescu, iniţiatorul campaniei pentru repatrierea osemintelor lui Brâncuşi, pe lîngă performanţa de a prezenta această acţiune ca pe una de interes public, a reuşit să o prezinte ca fiind şi de interes naţio­nal. Astfel, pe parcursul anilor 2011-2013, în încercarea de a capitaliza politic iniţiativa de repatriere a osemintelor lui Brâncuşi, mulţi oameni politici şi-au asociat numele cu acest subiect.

Citind de curînd declaraţia premierului Dacian Cioloş în legătură cu suma (mică, faţă de aşteptări) strînsă pentru achiziţionarea Cuminţeniei Pămîntului, nu am putut să nu mă întreb dacă la o subscripţie publică pentru repatrierea osemintelor lui Brâncuşi nu s-ar fi strîns mai mulţi bani. Adevărul este că în România, de la tradiţia bisericească la cea laică a sfinţilor culturali, moaştele au avut întotdeauna mai mult succes la public decît arta, chiar dacă în Noaptea Muzeelor cozile interminabile par să ne sugereze altceva.

Revenind de la moaşte la artă, circulă o teorie conform căreia românilor totuşi nu le-ar păsa de Brâncuşi, teorie explicată de faptul că nu se preocupă suficient de operele lui, că au fost aprobate restaurări problematice şi la Coloana fără sfîrşit, şi la Poarta sărutului, că nu au reuşit să includă Ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO sau că statul a refuzat să dea toată suma pentru achiziţionarea Cuminţeniei Pămîntului. E adevărat, românilor nu le pasă prea mult de lucrările lui Brâncuşi, dar le pasă foarte mult de Brâncuşi-românul, de cel care a dus cultura naţională pe cele mai înalte culmi, „inventatorul sculpturii moderne“. El a ajuns să fie unul dintre simbolurile naţionale în care românii au învestit multă energie emoţională de-a lungul istoriei, artistul ajungînd în prezent să fie contextualizat în situaţii explicit naţionaliste care au de-a face într-o mare măsură cu fenomenul autocolonizării şi cu cel al protocronismului. Sculpturile rămîn cumva în afara cultului lui Brâncuşi, acest fenomen care iese din sfera cîmpului artistic pentru a fi prins în mecanismele de construcţie identitară naţională. Acest lucru vorbeşte pe de o parte despre nivelul de cultură vizuală din România, iar pe de altă parte despre confuzia între artist, operă şi receptarea artistului/operei, confuzie pe care o regăsim de multe ori chiar şi în rîndul elitelor culturale. Îmi amintesc de un articol din 2015 în care domnul Călin Stegerean făcea o paralelă între proiectul expoziţional „Fiii şi fiicele lui Brâncuşi“, pe care l am organizat anul trecut, şi Dosarul Eminescu, conceput de Dilema în 1998, pe care dumnealui îl prezenta drept „o sumă de delaţiuni menite să îl înfiereze pe poet“. O cercetare a mitului Brâncuşi/Eminescu nu poate fi interpretată ca un atac la adresa sculptorului/poetului cînd, de fapt, acest tip de discurs critic nu are nici o legătură cu artistul sau cu opera artistică, ci cu felul în care acestea au fost instrumentalizate în diverse discursuri de a lungul timpului. E ca şi cum am crede că Brâncuşi a înviat şi a acceptat să joace în clipurile CEC pentru a arăta că „lucrurile bune din ţara asta vor dăinui“. Ei bine, nu. Nu era Brâncuşi, era un actor angajat de o agenţie de publicitate pentru a face reclamă la o bancă. În schimb, m-am bucurat să constat că un muzeu precum MNAR a fost suficient de nuanţat în această privinţă pentru a îmi lansa invitaţia de a produce un nou episod al proiectului „Fiii şi fiicele lui Brâncuşi“ (în continuarea expoziţiei „Cuminţenia Pămîntului. Aceasta nu este o piatră“) şi sper ca domnul Călin Stegerean, în noua sa calitate de director al muzeului, să dorească să continue această colaborare iniţiată de Valentina Iancu.

Dar să lăsăm pe moment deoparte şi artistul, şi opera, şi să revenim la cult. În volumul Brâncuşi. O viaţă veşnică am făcut un istoric al receptării, „canonizării“ şi „naţionalizării“ lui Brâncuşi în România şi am argumentat în favoarea considerării legitimării internaţionale a artistului ca fiind motorul principal al acestor procese care se desfăşoară – pe fondul relaţiei problematice cu Occidentul – atît în sfera elitelor, cît şi în cea a culturii populare.

În 1904, Brâncuşi alege să plece la Paris, centrul absolut al emancipării artistice la data respectivă, iar sacrificiile pe care le face ca să ajungă la destinaţie sînt transformate pe parcursul exegezei în legendă. Odată ajuns acolo, el se integrează în cercurile avangardei pariziene, din 1910 începe să expună la Saloanele independenţilor, iar din 1913 îşi cîştigă faima mondială prin conexiunile cu contextul artistic american. În România, interesul pentru sculptor este unul real, dar totuşi sporadic înainte de momentul confirmării rolului său important în cultura occidentală. Dacă în 1914 era nevoie ca Tudor Arghezi să publice în Seara o serie de articole de susţinere a lui Brâncuşi, „artist originar din România, afirmat în Franţa şi respins acasă“, iar în numărul 52 al Contimporanului Brâncuşi este prezentat ca „aproape necunoscut în ţara sa, deja celebru în lumea întreagă“, spre sfîrşitul perioadei interbelice Brâncuşi începe să se instaleze şi în Panteonul artistic naţional, avînd parte de o atenţie deosebită în revistele de avangardă româneşti. Pe fondul discuţiilor despre specificul naţional, creaţia lui devine apreciată şi pe filonul tradiţiei folclorice româneşti, cu origini în mitologiile arhaice universale. Din presa vremii reiese în mod evident că intelectualitatea română îl sanctificase deja pe sculptor în discursul interbelic, iar strategiile oficiale/publice din perioadă reflectă şi ele o atitudine pozitivă faţă de artist. Comandat în 1935, singurul monument public realizat de Brâncuşi în România, cel de la Tîrgu Jiu, este inaugurat oficial abia în octombrie 1938, în timpul dictaturii Regelui Carol al II-lea. Artistul nu este prezent la ceremonia foarte discretă la care participă doar cîteva personalităţi politice locale, iar ecourile evenimentului în presa politică şi culturală sînt foarte mici.

În anii ’90, Barbu Brezianu lansează teoria respingerii donaţiei atelierului lui Brâncuşi şi publică în revista 22 un proces-verbal al Academiei RPR din 1951, în care se discută critic despre Brâncuşi (dar nu se menţionează vreo donaţie). Această teorie a fost consacrată pe fondul anticomunismului virulent al acelor ani, dar în prezent există voci care remarcă lipsa oricăror documente care să susţină teoria lui Brezianu şi care prezintă atitudinea aparatului de stat din perioadă faţă de Brâncuşi ca pe una mai degrabă indiferentă, toată atenţia oficială fiind concentrată atunci pe estetica realismului socialist. Omagierea lui Brâncuşi în România, începută oficial în contextul artistic odată cu expoziţiile din 1956, se continuă şi la „nivel înalt“ – în 1966, vizita lui Ceauşescu în Oltenia include o oprire la Ansamblul monumental de la Tîrgu Jiu şi o cuvîntare în faţa Coloanei fără sfîrşit – şi devine din ce în ce mai prezentă în conştiinţa publică. Deşi aceste omagieri ale sculptorului servesc diferite agende, rezultatul este unul comun, şi anume naşterea cultului lui Brâncuşi ca artist naţional. Recuperarea lui este bazată pe conexiunea dintre opera sa şi folclorul românesc, legătură care este prezentată publicului prin toate mijloacele posibile, chiar şi în necroloagele apărute în presă la moartea artistului. Începînd cu anii ’70, discursul „recuperaţionist“ construit pe legătura lui Brâncuşi cu folclorul românesc a mers mînă în mînă cu strategiile protocroniste care îşi propuneau să impună valorile româneşti pe plan intern şi internaţional, mizînd pe originalitatea lor şi pe ideea de „precursorat“ românesc în diverse domenii ale civilizaţiei şi culturii universale. Brâncuşi revine astfel în atenţia publicului ca „primul om care, în cadrul civilizaţiei europene, nu numai caută, dar şi găseşte un drum diferit, pe care se smulge din psihologia şi condiţia «amurgului de lume» (…), depăşeşte o avangardă ce încă nu exista şi face saltul într-un viitor ale cărui cărări începem să le descifrăm abia acum“. Aceste stereotipuri naţionaliste şi protocroniste s-au perpetuat pînă în prezent în discursul public legat de Brâncuşi, de la cel specializat la cel prezent în cultura populară. Brâncuşi a fost şi continuă să fie apropriat şi îmbrăţişat popular, la nivel individual sau servind, fără discriminări de clasă socială, în aceeaşi măsură retoricii idealurilor naţionale şi culturii de consum, reclamelor şi imaginilor publicitare, designului de interior, de produs sau celui vestimentar.

După 1989, în contextul statelor competitive, sculptorul este transformat într-un adevărat brand naţional care contribuie la ceea ce se numeşte „country equity“, termen extrapolat din marketing care se referă la valoarea emoţională pozitivă care rezultă din asocierea între un brand şi o ţară. Datorită recunoaşterii sale internaţionale, Brâncuşi a reprezentat mereu un capital de imagine preţios ce a fost şi este exploatat de România prin anexarea lui la cultura şi identitatea naţională, în procesul de transformare a valorii simbolice în profit financiar.

Alexandra Croitoru predă la departamentul foto/video, UNArte. Este artistă şi curatoare. Cea mai recentă carte publicată: Brâncuşi. O viaţă veşnică, Editura Idea Design & Print.

Foto: adevarul.ro

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Motivul absurd pentru care o vânzătoare a refuzat doi tineri. „Poate credea că îl folosiți la orgii“
Doi tineri, unul de 25, iar celălalt de 21 de ani, susțin că o vânzătoare a refuzat să-i servească și le-a cerut să vină însoțiți de părinți, deși aveau actele și puteau să demonstreze că sunt majori. De fapt, ei nici măcar nu au cerut țigări, alcool sau alte produse destinate exclusiv adulților.
image
Prețul amețitor cu care se vinde un garaj din lemn în Brașov: „E inclusă și mașina în preț?"
Un anunț imobiliar din Brașov pentru vânzarea unui garaj din lemn a stârnit ironii din partea românilor. Garajul de 22 metri pătrați din lemn costă cât o garsonieră.
image
Ianis, sufocat de Hagi: cum un părinte, „orbit“ de subiectivism, a ajuns să facă țăndări imaginea băiatului său
Managerul Farului a mai creat un caz, deranjat că selecționerul nu i-a titularizat băiatul în amicalele cu Irlanda de Nord și Columbia. Episodul lungește lista derapajelor unui părinte care persistă în greșeala de a-și promova agresiv fiul, mărind și mai mult povara numelui pe umerii acestuia.

HIstoria.ro

image
Bătălia codurilor: Cum a fost câștigat al Doilea Război Mondial
Pe 18 ianuarie a.c., Agenția britanică de informații GCHQ (Government Communications Headquarters) a sărbătorit 80 de ani de când Colossus, primul computer din lume, a fost întrebuințat la descifrarea codurilor germane în cel de Al Doilea Război Mondial.
image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.