Jorge Luis Borges spune că nu putem avea amintiri exacte, că nu facem altceva decît să reluăm ultima imagine a amintirilor la care ne-am gîndit. Dar nu mă interesează exactitatea şi nici măcar veridicitatea cînd vine vorba despre amintirile mele. Ele, distorsionate sau nu de memorie, mă fac să cred că am un trecut, dincolo de orice statistici oficiale, şi asta îmi dă o curioasă încredere că lucrurile au sens, că nu sînt singur cu desăvîrşire, că am ceva de a face cu tînărul din anii ’90. Dar tot ele, amintirile (puternice ca nişte tauri, zice Angela Marinescu), mă fac uneori să cred că nimic nu are sens, că nu am prea mult de-a face cu tînărul care eram atunci, că sînt umilitor de singur. Aşa că acum, chiar acum cînd scriu aceste rînduri, cred că orice poveste despre trecut e o poveste despre singurătate.

Înainte de anii ’90 şi pînă prin 1991, în casa părinţilor mei, în camera care dădea la stradă, era un magazin de pîine. Aşa se face că, la Revoluţie şi în primele zile din ianuarie, camera în care se afla un televizor alb-negru Diamant 75 a fost plină de oameni care veneau să-şi cumpere pîine şi, cu un drum, aflau şi ce se mai întîmpla în ţară. Astfel am asistat la primele divergenţe politice, divergenţe care pe mine nu prea mă interesau. Aveam 19 ani, tocmai trăisem o revoluţie de secol XIX, adică de un romantism desăvîrşit, scăldată în sînge, în eroism şi în poezie. Credeam că lucrurile vor merge de la sine mult mai bine, credeam că se deschiseseră nişte porţi, deşi nu prea ştiam înspre ce dădeau acele porţi. Eram plin de visuri, plin de speranţe şi cam atît. Nu mă bazam pe nimic, mergeam orbeşte, de fapt, aşteptam orbeşte. Citeam şi scriam pe rupte. Aveam convingerea că a fi poet înseamnă a vedea lucrurile într-un anumit fel, a vieţui poetic. Nu ştiam nimic despre publicare, nu ştiam ce înseamnă să ai o carte în librării. Am făcut armata, am fost şomer, am plecat din casa părinţilor mei, fără să ştiu că urma să schimb destul de multe locuinţe în mai puţin de şapte ani. Trăiam în apartamente sordide, dar mintea mea era o vizuină luminată şi totul se petrecea în irealitatea imediată. Ceva mai mult de un an am locuit într-o cameră din Hotelul Hebe, împlinindu-mi astfel unul dintre cele mai nebuneşti visuri din adolescenţa mea, un vis literar: acela de a trăi într-un hotel. Eram sărac lipit, dar locuiam într-un hotel. Aveam (şi am) cei mai buni prieteni din lume: John Florin Partene şi Dan Coman. Continuam să nu am nici o carte publicată, dar credeam în poezie mai mult ca oricînd. I-am cunoscut pe Mihai Ursachi, pe Iustin Panţa, pe Angela Marinescu, pe Ion Mureşan. Pe măsură ce idealurile Revoluţiei din 1989 erau îndepărtate de Iliescu & Co. (citeşte Iliescu & Tov.), pe măsură ce anii ’90 păreau că vor rămîne pentru mine drept cei mai cumpliţi sau îngrozitori ani ai vieţii mele, mă scufundam tot mai mult în cetitul cărţilor, mă refugiam în munca la o carte iluzorie. Entuziasmul politic îmi dispăruse de mult, călcat de cizmele minerilor. Fraternitatea din iarna ’89-’90 nu mai era posibilă, şi nici ingenuitatea. Entuziasmul care acoperise atunci lipsa noastră crasă de cultură democratică se dusese de rîpă.

Apoi am plecat în Spania, am luat distanţă faţă de lumea literară (căreia nici nu-i aparţineam) şi de jalnicele lupte pentru putere duse de o mînă de politicieni (mereu aceiaşi, de parcă poporul român ar avea numai mîna stîngă). Dar să nu credeţi că-mi păsa cu adevărat din pricina asta. Îmi vedeam de viaţa mea, încercam să înţeleg ce se întîmplă cu mine (poporul, masele sînt detestabile), aşa cum încerc şi în ziua de azi, cînd hârca bolşevică a lui Ion Iliescu a mai produs doi avortoni. Am fost şi sper să rămîn exact aşa cum era Hemingway la Paris: foarte sărac şi foarte fericit. 

Marin Mălaicu-Hondrari este scriitor. 

Foto: L. Muntean