Sînt medic într-un spital universitar dintr-un mare oraş ardelean şi, avînd această meserie, înţeleg mai bine dramele individuale decît cele colective. Recunosc adesea cauza suferinţei unui om de îndată ce îmi deschide uşa, în schimb, ori de cîte ori vorbesc cu prietenul meu din minister, acesta îmi demonstrează că nu pricep nimic din suferinţa sistemului medical naţional şi, mai ales, nu înţeleg beneficiile acestei reforme sanitare. În fiecare zi aştept să se schimbe ceva în bine, în spital. În ultimii douăzeci de ani s-a schimbat de douăzeci de ori formularul de reţete şi tot de atîtea ori cel de concedii medicale. Cam asta a fost reforma care a ajuns pînă la mine. În fiecare zi aştept altceva.

Azi, primul pacient pe care îl văd este un vîrstnic de la ţară, dintr-un judeţ din apropiere. Intră în cabinet sprijinit de fiică şi ginere. Recunosc semnele alarmante ale unei boli probabil severe, încă nediagnosticate, deşi a fost, în ultimele luni, de mai multe ori internat în alte spitale. Îmi vin în minte repede variante de diagnostic, l-aş putea ajuta, poate l-aş putea salva. E nevoie, însă, de investigaţii care nu prea se mai fac la „stat“. Fără ele nu are rost să-l internez, nu pot afla cauza bolii. Cu inima strînsă, îi întreb, puteţi plăti cîteva analize? Oamenii se uită unul la altul neliniştiţi şi întreabă: cît?. Fac un calcul aproximativ, cîteva probe de laborator, o explorare imagistică, un antibiotic mai puternic pînă ne lămurim şi spun: zece milioane de lei vechi. Familia, resemnată, pare totuşi uşurată la auzul cifrei. Au cheltuit mult pînă acum şi se temeau că aici, la clinică, suma va fi mult mai mare. Mîine, ginerele se va reîntoarce cu banii. Semnez actele de internare şi îndrum bolnavul în salon. Pentru acest pacient, reforma ar trebui, mai întîi, să recunoască incapacitatea statului de a-i asigura gratuit sănătate, să mărturisească efortul financiar uriaş pe care îl face românul, dincolo de taxe şi impozite, pentru a susţine sistemul sanitar. În faţa acestui bolnav, reforma ar trebui să pună degetul ruşinii pe obrazul demagogului care redactează legi de felul „orice pacient poate cere înapoi spitalului banii pe care i-a cheltuit din buzunarul propriu, cît timp a fost internat“, reforma ar trebui să-l ajute cu un sistem de asigurări private, de încredere, reforma ar trebui să mă scutească pe mine, medic, de a şti preţul unor analize indispensabile. Poate că asta va face.

Urmează o doamnă care are o boală cronică de peste zece ani. Este o pacientă grijulie, respectă sfaturile şi se simte bine cu un medicament pe care îl ia de la începutul bolii. Vine pentru o „scrisoare medicală“, de multe ori doar o supervizare periodică, pe care medicii de familie sînt obligaţi să ne-o ceară nouă, specialiştilor. Mă simt ridicol, medicul de familie şi pacienta însăşi ştiu mai bine decît mine ce trebuie să facă, bolnava îmi spune şi doza din medicament care o ajută cel mai mult. Pierd timp, completez o mulţime de hîrtii, bolnava pierde timp. Pentru această pacientă, reforma ar trebui să aibă încredere în medicii de familie, să le dea competenţe multiple, pe care să le verifice, să le dea responsabilităţi mai multe, ajutor să-şi doteze cabinetele şi o remuneraţie mai mare. Imensa majoritate a bolilor pot fi diagnosticate, tratate şi urmărite de aceştia, mai eficient financiar şi lăsînd mai mult timp şi resurse  spitalelor, mie, pentru cazurile dificile.

Pe hol, un pacient îşi pierde cunoştinţa şi cade în ţipetele asistenţei. Alerg, primele măsuri ajută, ce se va întîmpla în următoarele ore este încă nesigur, trebuie supravegheat într-un salon. Avem o brancardă veche, din acelea care se folosesc pe front, iar brancardierii sînt de negăsit de către cele două infirmiere pe care le trimit să-i caute. Arunc o privire în jur, chem un bărbat mai puternic, experienţa mă ajută să aleg unul mai puţin bolnav şi, împreună, destul de neîndemînatic, ducem brancarda cu pacientul pe scări, la etajul doi. Pentru acest pacient, pentru ca el să ajungă mai repede în camera de urgenţă potrivită, reforma ar trebui să cumpere o brancardă uşoară, pe roţi, să ne doteze cu un sistem de comunicaţii rapid, să construiască un plan înclinat, un ascensor, o secţie bine compartimentată, un spital modern. Văd mai departe bolnavi în regim ambulator, fac vizita pe secţie, sînt chemat pentru două consultaţii la chirurgie, termin explorările care îmi sînt programate, o strecor peste program pe bunica educatoarei copilului colegei mele neurolog, o liniştesc la telefon pe mătuşa care a avut un nod în gît, prezint un caz ilustrativ studenţilor.

Ultimul pacient mă găseşte cu puţine minute înainte de-a încheia această zi de lucru. Un bărbat de vîrstă medie, modest, obosit, speriat, cu soţia alături. Vine tocmai de lîngă Dunăre, în Spitalul orăşenesc i s-a găsit, pe radiografie, o tumoră pulmonară. A călătorit cu trenul toată noaptea, a aşteptat cîteva ore în Spitalul de oncologie supraaglomerat, i s-a spus că este necesară o biopsie, cineva l-a îndrumat la mine. Sînt puţini medici care fac aceste manopere riscante în regiunea noastră, în unele judeţe nu este nimeni, deşi cancerul este o boală atît de frecventă. Nu are acte potrivite ca să-l primesc, nu mai este nici un pat liber în care să-l aşez, îl programez săptămîna viitoare. Mă imploră să-l ajut acum, un drum lung pînă acasă şi înapoi îl îngrozeşte, nu înţelege hăţişul formal din spitale, a aflat că are o boală în care fiecare zi contează, are speranţa că rezultatul biopsiei va fi unul bun, că acest coşmar se va sfîrşi mai repede. Este derutat, extenuat, incapabil, din cauza avalanşei de informaţii pe care le-a primit în puţin timp, să înţeleagă nuanţele explicaţiilor pe care i le dau, riscurile majore, dar şi avantajele acestei manopere agresive. Îl înţeleg bine, zi de zi văd astfel de pacienţi. Ţin echipa medicală mult peste program, facem biopsia, rog un pacient din oraş să doarmă peste noapte acasă şi îl aşez în acest pat. Soţia va dormi pe un scaun, lîngă el. Pentru acest pacient, reforma are multe de făcut. Ar trebui să ţină în ţară miile de medici care pleacă, pentru a ajunge mai repede şi mai uşor la competenţele pe care boala lui le cere, ar trebui să angajeze mii de profesionişti, asistente specializate, psihologi, nutriţionişti, recuperatori, care să aline nenumăratele feţe ale suferinţei lui. Reforma ar trebui să-i preia efortul, pe care bietul om adesea nu-l poate face, de a ajunge la cel mai potrivit medic pentru boala lui.
 
E aproape seară, nu are rost să mai ies din spital, încep contravizita. Coridoarele şi saloanele sînt mai liniştite, bolnavii vorbesc între ei, în grupuri mici, îmbrăcaţi în aceleaşi pijamale şi halate de molton uzate. Da, şi asta ar trebui schimbat. Ajung acasă după Telejurnal, la cotidiana dezbatere politică vesperală. Politicieni, jurnalişti, directori de spitale discută reforma în sănătate. Se vorbeşte despre importante restructurări, se identifică mari vinovaţi şi se afirmă mari salvatori. Dau dreptate cînd unuia, cînd altuia, e limpede că nu am un punct de vedere clar. Aşa sîntem noi, medicii, înţelegem mai puţin dramele colective. 

Nicolae Rednic
este medic la Spitalul CFR Cluj.