Am crescut într-o familie drăguță, care, dintr-un motiv care nu s-a transmis mai departe, și-a botezat mai toți copiii de gen masculin Alexandru. Eu sînt Alexandru Tocilescu al patrulea, de unde se poate deduce cu ușurință că tatăl, bunicul și străbunicul meu au fost Alexandrii Tocilescu cu numerele 3, 2 și 1 (iată și un mister: de ce pe unchiul meu, fratele mai mare al lui taică-meu, îl cheamă Mircea?).

Una dintre părțile frumoase ale acestui nume, pe lîngă sunetul plăcut auzului, este că are un sfînt (minor, din păcate, în comparație cu sfinți precum Mihai, Ion sau Andrei), a cărui zi se sărbătorește pe 30 august. În această zi (anul este 1986) se petrece povestea care urmează.

Ca în fiecare an, petrecerea de Sfîntul Alexandru începuse prost pentru mine; pe cît de multă lume venise, pe atît de puține cadouri primisem. Rolul meu părea să se reducă la cel de deschizător de ușă; de fiecare dată cînd suna soneria, fugeam să deschid, închipuindu-mi că pe partea cealaltă se afla cineva nerăbdător să-mi înmîneze o mașinuță de fier, un pistol cu capse (sau măcar niște capse pentru pistolul pe care-l aveam) sau un număr din Pif. Doar că, invariabil, oaspeții pe care îi întîmpinam îmi zîmbeau călduros, mă pupau pe obraji și îmi dădeau un buchet de flori („Astea-s pentru Valeria!“) și o sticlă de vodcă („Asta să i-o dai lui Toca!“). Așa că eu, biet băiețel de opt ani jumate, le dădeam cadourile părinților mei și mă întorceam lîngă ușă ca să aștept următorii oaspeți care aveau să nu-mi aducă nimic.

Cîndva m-am plictisit (sau poate că nu mai venea nimeni) și m-am amestecat printre cei 50-60 de oameni din apartament ca să fac conversație: ce mai faci, de ce n-ai venit cu copilul, te-ai tuns, voi cît ați stat la mare etc. Pe la 12 noaptea m-am plictisit și de conversație, plus că toți dansau rock în figuri și mă călcau în picioare, așa că m-am dus să mă culc în cămăruța mea de doi metri pe doi de lîngă bucătărie. Aproape că adormisem, în ciuda muzicii și a gălăgiei care răzbăteau pînă la mine, cînd o forță nevăzută a început să-mi zgîlțîie patul (un pat de fier, de spital, pe care răposatul meu bunic, Alexandru Tocilescu al doilea, îl adusese probabil din Spitalul CFR, unde fusese doctor o bună parte a vieții sale).

Ce să fie, ce să fie, m-am întrebat nedumerit preț de cîteva secunde, după care mi-am dat seama ce era: cutremur! Puțin speriat, puțin entuziasmat, am sărit jos din pat, mi-am pus papucii, mi-am aranjat pijamaua și m-am dus la oamenii mari, care de fapt tocmai veneau și ei către mine să mă salveze.

Prin urmare, după cîteva secunde de la începutul calamității, mi se înfățișa următoarea priveliște: un regizor sărea pe geam (apartamentul e la parter) și își muta Dacia 1310 proaspăt cumpărată, ca nu cumva să fie strivită de blocul care ar fi putut să se prăbușească peste ea; soția regizorului respectiv privea după el cu mînie, după care le lua de aripi pe bunică-mea și pe soră-mea (care avea doi ani) și se grăbea să le adăpostească sub tocul ușii; tot sub tocul ușii ne buluceam și eu, maică-mea și taică-meu, plus alte cîteva persoane; cineva venea grăbit de la baie, închizîndu și fermoarul; lumina era stinsă, dar nu mi-era clar dacă de la cutremur sau doar pentru că așa se obișnuia la petreceri, ca să se creeze o atmosferă mai mișto. O vreme am stat sub ușă, așteptînd să aflăm deznodămîntul evenimentului; cînd, în sfîrșit, blocul s-a oprit din tremurat cu 7,1 grade pe scala Richter, lumea s-a oprit din panică și a fugit afară. Pe stradă ne-am întîlnit cu vecini în pijamale, vecine în cămăși de noapte și capoturi, prietenii mei Anita și Teo, care stăteau în apartamentul vecin, și cu petrecăreții de la noi, mai fiecare cu un pahar cu whisky sau vodcă în mînă. S-a discutat o vreme despre cele întîmplate, timp în care unii au dat o fugă pînă la ei acasă, ca să verifice dacă respectiva casă mai era în picioare, dacă părinții vîrstnici și copiii mici mai erau în viață, dacă nu cumva căzuseră lustre și dulapuri, dacă viața putea să continue ca pînă atunci. După scurtă vreme, mai toți s au întors și, habar n-am de ce, fiecare a adus și mai multă băutură cu el. Am mai stat cu toții în stradă cam vreo oră, în ideea că dacă avea să urmeze o replică mai nasoală, ar fi fost de-a dreptul stupid să-i cădem victime, după care petrecerea a continuat încă și mai abitir decît pînă atunci, cu dans și băutură și hohote de rîs și gălăgie, în ideea că nici măcar un cutremur de peste șapte grade nu e în stare să oprească lumea să se simtă bine. Într-un tîrziu (adică pe la cinci dimineața), mi-am luat ursul galben de pluș și m-am dus la culcare, fiindcă era clar că altceva palpitant nu avea să se mai întîmple, și am adormit cuminte în cămăruța mea cu surprize cu fotbaliști pe pereți, în timp ce, la cîțiva metri de mine, ăia mari se distrau nu de parcă n-ar mai fi existat ziua de mîine, ci de parcă ziua de mîine ar fi urmat să existe la nesfîrșit. 

Alex Tocilescu este scriitor.