În mijlocul verii, în Thassos, timpul curge molcom. Ne aflăm în Alikes, la taverna Roulei, care este aşezată strategic, pe o creastă mică, deasupra plajei, preferată de admiratorii proeminenţelor crestelor iliace feminine. Marea cristalină, cu inflexiuni verzi-albăstrui, tălăzuia cîteva frunze de acacia, scuturate pînă-n amiază de un vînt smucit. Una dintre ele s-a lipit ca un tatuaj pe sacrumul unei creole voluptuoase care tocmai se pregătea să se afunde în verdele acesta divin. Cîrciumăreasa ne-a servit repede nişte mezedes, pentru potolirea foamei trupeşti, dar şi vinul lui Ulise, Kanenas, pentru potolirea celei sufleteşti. Am ridicat paharul şi am proclamat impunător începerea simpozionului (syn = împreună; pino = a bea). Personajele simpozionului sînt descrise în funcţie de ce înseamnă pentru ele uniunea trupească: pentru Cristi – un act filozofal belicos; pentru Ion – o imersiune iniţiatică ludico-lubrică; pentru Clement – o recurenţă în formă biversificată a lui do ut des; pentru Mihai – o melodie bizantină plagală, cu un ison catatonic; pentru Hori – dăruind, vei dobîndi; pentru Costena – ştiinţa eidetică de a înfrunta moartea; şi pentru Iulia – a căuta viaţa pe orbecăite.

Cristi: Dragi sympotes, în acest ambient plin de trupuri goale, scăldate în soare, vom vorbi despre trup. Ce e trupul, care este legătura lui cu sufletul, cui aparţine trupul, de ce moare după ce a fost viu – iată întrebări la care vom încerca să dăm un răspuns. La „Facere“ se spune că Dumnezeu a luat ţărînă şi a suflat asupra ei suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu (psyche zoosa). Astfel, legătura trup şi suflet rămîne veşnică. Omul nu este alcătuit din suflet şi trup, ci este suflet şi trup.

Ion: Exact, sufletul se găseşte în fiecare celulă şi-n fiecare ţesut al omului. Trupul omului este suflet în toată carnalitatea lui... Acesta era, pentru Grigorie de Nissa, argumentul forte împotriva sclavagismului.

Cristi: Să nu uităm că el este primul Părinte care scrie argumentat teologic împotriva sclavagismului, şi asta încă din secolul al IV-lea!

Hori: Adică trupul aparţine sufletului? Vorbiţi, parcă, de o legătură veşnică.

Ion: Să ţinem acribia teologică: este şi trup, şi suflet! Iar legătura dintre ele este veşnică. Trupul aparţine veşnic subiectului uman.

Hori: Aici, ceva scapă logicii simple. Trupul moare şi se descompune în pămînt. Unde mai este veşnicia acestei legături?

Ion: Trupul inert, chiar aşa, fără suflare, poartă urmele sufletului care l-a părăsit şi-i aşteaptă întoarcerea „în cer nou şi pămînt nou“, cum spune apostolul Pavel. Iar sufletul, chiar şi după această despărţire, poartă amprentele trupului cu care a fost unit, după Grigorie de Nissa.

Clement: Foarte frumos ne spune alt mare teolog, Grigorie Palama, că sufletul, aici, pe pămînt, se arată prin trup, iar în împărăţia cerurilor, trupul înduhovnicit se va arăta prin suflet. Trupul va avea o corporalitate plină de lumina necreată a lui Dumnezeu. Se ştie că el a accentuat foarte mult ideea îndumnezeirii trupului.

Hori: Nu înţeleg de ce insistăm atîta pe această corporalitate, cîtă vreme ni se cere să fim ca îngerii din ceruri, adică să ne dezbărăm de orice corporalitate.

Costena: Aici daţi-mi voie să intervin. Ioan Damaschin, alt mare teolog, spune că îngerii sînt necorporali în raport cu noi, însă în raport cu Dumnezeu, spirit pur, sînt corporali şi grosieri. Deci au şi ei o anume corporalitate, o anume formă.

Cristi: Din păcate, iar trebuie să vă contrazic! Cineva trebuie să curme şarada de idealisme a celor doi visători. Hori a pus întrebări pertinente, concrete şi voi răspundeţi din... împărăţia cerurilor. Repulsia faţă de materie şi antagonismul trup şi suflet sînt evidente în toată filozofia antică greacă. Platon spunea despre trup că este un mormînt pentru suflet şi chiar sugera că în greacă, cuvîntul „trup“ – soma – are aceeaşi rădăcină cu „mormînt“ – sema. N-aş vrea să mă refer la eroarea maniheilor, care considerau că trupul este al Satanei şi spiritul al lui Dumnezeu, însă chiar Origen vorbeşte despre preexistenţa sufletelor care, în urma păcatului, au căzut în trupuri şi s-au răcit.

Mihai: Da, asta spune, plecînd de la o etimologie sugestivă pentru ideea noastră. După el, cuvîntul grecesc psyche (suflet) vine de la psychos (îngheţ). Erau duhuri şi au devenit suflete.

Hori: Totuşi, Părinţii Bisericii nu şi-au apropriat această învăţătură, care este platonică la origine.

Mihai: Da, aşa este. Părinţii nu aveau această repulsie faţă de materie, nici o desconsiderare faţă de trup, cel puţin în teorie. În practică, există o tensiune între trup şi suflet. Se fereau de copulaţie, nu mîncau carne – într-un cuvînt, abjurau cam tot ce ne place. Din dragoste de rectitudine, Origen renunţă la... erectitudine!

Hori: Haideţi să păstrăm seriozitatea cerută de un astfel de dialog. Trecînd peste cazul izolat al lui Origen, în practică, totuşi, şi mie mi se pare că trupul împiedică sufletul să zboare, dar fără el nu are aripi...

Clement: Ce este asceza, dacă nu înfrîngerea pornirilor trupului? De ce posteau sfinţii pînă la epuizare? Toate pareneticele monahale îndeamnă la supunerea trupului printr-o asceză dură, care uneori chiar omoară trupul. Sînt unele asemănări cu perceptele antice, care identificau răul în materie. Apoi, între noi fie vorba, a-ţi înfrîna trupul de la plăceri – cum ar fi mîncarea, vinul, împreunarea –, pentru mine e totuna cu a-l condamna la moarte!

Mihai: Pot înţelege o asceză soft, dar pe cea hard, în nici un caz. Fără plăcerile trupeşti nu există cîntec. Şi fără puterile trupeşti, nu poţi ţine isonul...

Ion: Asceza adevărată nu înseamnă omorîrea trupului, ci despătimirea lui. Augustin surprinde cele două tendinţe: a fi trupesc pînă în duh sau duhovnicesc pînă în trup, deşi există o nuanţă dihotomistă...

Mihai: Gura păcătosului adevăr grăieşte. Nu faci decît să confirmi tensiunea înfiorătoare dintre trup şi suflet. Dihotomisme de-astea există în mai multe texte, stai liniştit! Sînt texte patristice, care abundă în sfaturi pentru renunţarea la poftele trupeşti, care sînt împotriva sufletului. Realitatea cotidiană surprinde această tensiune intensă între trup şi suflet. Şi apoi, ce tot aveţi împotriva poftelor trupului, că tare sînt dulci?

Hori: Noi nu avem nimic. Ne plac. Cu toţii ne... cufundăm în ele. Numai să nu aibă ele nimic împotriva noastră! Viaţa de aici trece într-o clipită...

Costena: Stop! Să ne lămurim! Nu trupul păcătuieşte, ci subiectul uman. Nici nu există păcate trupeşti! Toate păcatele sînt, în primul rînd, rezultatul voinţei, deci o acţiune a sufletului. N-aş vrea să fiu atrasă în dihotomismele voastre, mă raliez ideii unităţii dintre trup şi suflet; de aceea, fiecare acţiune a subiectului uman, a persoanei, este una psihosomatică.

Iulia: Şi eu sînt de acord cu această idee. Chiar şi după moartea trupului, sufletul nu este o entitate pur eterică, fără identitate, ci este sufletul unui om concret. Este subiect! Iar trupul, după despărţirea de suflet, nu este o simplă materie inertă, amorfă şi fără identitate, ci este trupul unui om anume, trupul unui om concret. Să ne înţelegem, este subiect!

Costena: Aş adăuga că, după moarte, fiecare os al trupului care zace în pămînt poartă numele subiectului ca entitate psihosomatică. Osul lui Ion cel adormit, de exemplu, este chiar Ion, care aşteaptă a doua venire pentru a se reuni în acelaşi subiect. Sufletul rămîne prezent în fiecare din membrele trupului defunct, ne spune episcopul de Nissa. De altfel, omul nu a fost creat trup şi suflet ca să se despartă. Această despărţire a intervenit ca urmare a căderii, pentru ca răutatea să nu fie fără de moarte, cum se spune la rugăciunea înmormîntării.

Iulia: Toate aceste idei greşite despre plăcerile trupului, despre răul din trup, au o singură cauză: lipsa unei perspective escatologice. Sîntem chemaţi pentru o viaţă superioară, nu pentru cea animalică. Subiectul uman trebuie să se îndumnezeiască, trup şi suflet. Aşa cum spune Apostolul Pavel, „se seamănă trup sufletesc“ (aici, traducătorii oficiali ai Bibliei ar trebui să renunţe la coafări ale textului, traducînd „pămîntesc“ sau „trupesc“; psychikon-ul grecesc are un sens foarte profund aici), „înviază trup duhovnicesc“. Subiectul uman îşi va lua acelaşi trup, dar unul duhovnicesc. Şi această învăţătură se adevereşte prin sfintele moaşte, care sînt părţi neputrezite din trupurile oamenilor sfinţi. Mergem la moaşte, ne închinăm la ele şi, mai mult, în faţa lor ne adresăm la vocativ subiectului: Sfinte Dimitrie, Sfinte Nectarie, Sfîntă Paraschevo!

Ion: Pany ge – sînt trupuri pătrunse de lumina Învierii lui Hristos. Întruparea Lui ne arată clar că trupul nu este rău, de vreme ce Ioan Evanghelistul spune că prin trupul lui „am văzut slava ca a Unuia născut din Tatăl.“ Hai să concluzionăm simplu, prin două aserţiuni: trupul este darul lui Dumnezeu, iar subiectul uman este prezent în fiecare parte a trupului.

După o scurtă tăcere, necesară sedimentării psihosomatice a datelor filozofice, ne-am coborît pe plajă, admirînd orografia corporală a oamenilor de aici. Sîntem trup în suflet şi suflet în trup.

Cristian Chivu este dr. în teologie al Facultăţii de Teologie Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“ din Bucureşti, secţia Limbi clasice.