Nu mai trăim sub un glob de cristal

Jean a descoperit că viața e nasoală, dură și scurtă. I-o mai spusese unul Thomas Hobbes („nasty, brutish and short“, Thomas Hobbes, Leviathan, 1651), dar între timp pentru Jean viața devenise mișto, lungă și prosperă. Așa că s-a gîndit că ori bătea ăla cîmpii, ori nu mai are rost să bagi în seamă azi ce a zis unul acum 400 de ani.

Nu încetează să mă mire capacitatea omului alb de a crede că istoria începe cu el, că geografia e cît vezi cu ochii între stațiunea de schi din Austria și plaja din Grecia. În România, omul alb e adesea parlamentar, corporatist sau intelectual și rămîne cu gura căscată cînd vede că, la cîteva stații de cartierul lui cu grădiniță, sală de sport, mall, piscină și pază la poartă, niște noncetățeni trăiesc în cutii de carton, sînt analfabeți, mor de tuberculoză, iar copiii lor n-au mai văzut o portocală de anul trecut. De regulă, vede asta în campania electorală sau cînd compania îl duce în vreun program de CSR – altfel, el crezuse că ăștia locuiesc doar în televizor. În Europa, omul alb credea că atentatele, ca și războaiele, au loc doar la televizor și pe net, iar sărăcia e o chestie interesant ambalată și prezentată pe Discovery. Cum se vede și din reacțiile isteroide la valul de refugiați, în timp ce lumea devine din ce în ce mai conectată, o mare parte din europeni sînt mai provinciali ca niciodată. Cu cît au văzut mai rar oameni și realități diferite de a lor, cu atît mai abitir cred că ele nici nu există – ba chiar își doresc ca realitatea obiectivă să nu le tulbure narativul producție proprie în care trăiesc.

Scriu acest text pe terasa unui restaurant coreean din Kreuzberg, cartierul pînă mai ieri rău famat al Berlinului, care amenința să devină noul ghetou de tip Molenbeek. Lîngă mine miroase dulce-fructat, de la cafeneaua libaneză de alături. Peste drum, niște motocicliști tatuați ascultă un puști jamaican cu codițe care cîntă la un fel de banjo. Pe jos, lîngă el, zace un viking blond, beat mort, cu un pahar de plastic în mînă. Un tip elegant, în costum, trece grăbit pe skateboard, cărînd vreo patru plase de supermarket. Pe o bancă, un tip tînăr, cu ochelari de soare, barbă lungă, cipilică pe cap și moacă de jihadist, citește. Are adidași colorați, de hipster. O lume de o diversitate explozivă, care se tolerează și se place și nu se aruncă în aer. Din cartierul periculos de emigranți, Kreuzberg a devenit cea mai rîvnită destinație a Berlinului, pentru locuit sau ieșit cu prietenii, grație atmosferei pe care acest oraș – pînă la urmă prusac – nici nu visase vreodată s-o aibă. Un amestec boem de artiști, hipsteri, punkiști, turiști, emigranți, unde pe alocuri plutește un discret miros de marijuana, în unele zone se vorbește mai mult turcă decît germană și găsești cele mai bune restaurante, cele mai tari baruri și cluburi, magazine de haine sau de muzică. Dacă vi se pare că e vreo colonie de hippioți, care trăiesc la marginea societății, nu votează și nu contează, o să vă povestesc mirarea exprimată la București de un înalt oficial că la concertul de metaliști de la Colectiv, în „underground“, era „atîta lume bună!“: corporatiști, tineri IT-iști, studenți…

Am luat metroul cinci stații și am continuat să scriu articolul în lobby-ul hotelului de 5 stele (al unui turc!) de pe Unter den Linden, acest Champs-Élysées berlinez. Un domn în vîrstă, foarte distins, cîntă la pian, iar în jurul meu domni și doamne la costum beau coniac și prosecco. Dacă ești turist și vrei să vezi doar Berlinul din filme și din mintea ta, nimic nu te oprește; istoria lui deopotrivă sumbră și solemnă este și istoria Europei. Dacă vrei să-i înțelegi însă prezentul și viitorul – al lui și al Europei – va trebui să faci efortul de a lua metroul cinci stații. Cineva remarca recent că zborul București-Beirut durează două ore, mai puțin decît pînă la Londra, Bruxelles sau Paris, și totuși atît de puțini au făcut acest drum vreodată.

Europa nu e în război. Cîțiva scelerați nu înseamnă război. Ne alintăm. Nu, nu sînt cinică și nici nu mă lasă rece tragedia vieților pierdute la Paris, Bruxelles sau, acum cîțiva ani, la Londra și Madrid. Dar viața arată fix așa, urîtă, dură și scurtă, în 70% din lume. Cei mai bogați 85 de oameni ai lumii posedă tot atîta avere cît toată jumătatea mai săracă a planetei. Noi avem Coca-Cola, libertate, locuri de muncă, Hollywood, asistență medicală, scădere demografică; ei au războaie, foame, holeră, dictatură, mulți copii. Cam cît de greu era să te gîndești – măcar după legile fizicii – că „ei“ se vor scurge încoace?! Ne-am obișnuit să trăim în coconul confortului occidental, ne-a plăcut globalizarea cînd ea a însemnat bunuri ieftine din China, bani din Dubai sau Doha, inteligență din India sau forță de muncă ieftină din Filipine, vacanțe exotice. Am crezut că lumea hobbesiană își va consuma dramele departe de universul nostru high-end. Cînd am descoperit, recent, că Pămîntul e rotund, iar globalizarea funcționează și de la est la vest, ne-am mirat că dă buzna peste noi, cu bune și cu rele.

Vulnerabilitatea noastră vine tocmai din prosperitate. Tot ce facem are drept scop să ne facă viața mai frumoasă, mai ușoară, mai lungă, mai plăcută – scop legitim, de altfel. Avem așteptări din ce în ce mai mari, pentru că viteza progresului tehnologic este fără precedent. Prețuim viața, pentru că ne oferă din ce în ce mai mult. Soldații noștri nu mai merg la război să moară pentru patrie, ci să cîștige, pe cît posibil din aer, sau chiar din birou, de la butoanele computerului care controlează drona. De aceea ne punem steaguri belgiene sau franceze la poza de profil cînd sîntem împroșcați cu sînge în universul nostru pacifist și liniștit, dar nu și atunci cînd același lucru se întîmplă în Ankara sau Lahore. Știm că, pentru cei de acolo, asta face parte cumva din cotidian, violența nu ni se pare nefirească. Tocmai de aceea sîntem slabi în fața celor care au mult mai puțin de pierdut, o tradiție culturală mai puțin individualistă și lideri oportuniști care le vor exploata vulnerabilitățile pentru a-i transforma în arme umane.

Avem acum același reflex de a ne re­fugia în explicații și soluții sim­pliste și inadecvate. Am îm­bră­ți­șat multiculturalismul, dar l-am dezbrăcat de substanță: dialogul între culturi, ca­ re să ducă la respect, înțelegere și ac­cep­tare reciprocă, la conlocuire, dar pe ba­za unor principii comune, a respectării legii și valorilor europene și în scopul i­den­ti­fi­cării și consolidării a ceea ce avem în comun. În schimb, am preferat să lucrăm superficial, doar asupra formei, să reprimăm manifestări publice și să impunem tabuuri de limbaj, fără a le explica și discuta, iar în rest să ne ignorăm reciproc, confundînd asta cu toleranța. Acum ne am supărat pe o noțiune, pe multiculturalism, în loc să ne supărăm pe modul în care s-a făcut abuz de ea în practică. Sîntem tentați să declarăm multiculturalismul inamic, tocmai pentru că ne grăbim să ne declarăm în război; și întrucît (iar!) nu ne-am făcut o analiză și nu știm cu cine sîntem în război, apare tentația naturală de a ne inventa dușmani imaginari, în loc să-i identificăm corect pe cei reali. Experiența „războiului împotriva terorismului“ al președintelui George W. Bush ar fi trebuit să ne învețe că nu poți niciodată să cîștigi lupta cu o abstracțiune. Și riști să îți definești foarte prost obiectivele și ce anume consideri că poți numi „victorie“. Deci nu, nu sîntem nici în război cu terorismul.

Așijderea, nu sîntem în război cu musulmanii sau cu refugiații. Putem cel mult să luptăm pentru controale adecvate la frontiere și pentru o gestionare colectivă reală a siguranței noastre comune, în ceea ce este un spațiu european de liberă circulație a orice, mai puțin a informațiilor adecvate între structurile de securitate. Putem lupta pentru o abordare europeană reală, nu multiple și conflictuale abordări naționale – inclusiv pentru eforturi comune de politică externă, căci conflictul din Siria și succesul ISIS se datorează și inacțiunii occidentale. Putem începe să facem ceva pentru reintegrarea comunităților marginalizate și alienate – și nu vorbim doar de Molenbeek-urile de lîngă noi, ci și de tinerii aflați în șomaj (în unele state pînă la 40% din totalul populației de aceeași vîrstă), de cei care trăiesc în sărăcie, fără acces la educație și în condiții precare de sănătate. Cu cît lumea e mai globalizată, iar tehnologia face mai ușor vizibilă oferta uriașă la dispoziția celor care au posibilitatea de a o accesa, cu atît cei care stau doar cu nasul lipit de geam se vor radicaliza și se vor manifesta, iar cei care îi manipulează în scopuri politice vor avea la dispoziție un narativ convingător. Să nu uităm că Europa este dominată de ceva timp de forțe politice de dreapta, ba chiar de extremă dreaptă. Ne lipsesc politicile sociale adecvate, ne lipsesc solidaritatea și încrederea intrasocietală, ne lipsesc liderii care să lanseze proiecte convingătoare și mesaje charismatice care să „vîndă“ beneficiile (reale!) apartenenței la cea mai de succes construcție politică a omenirii, dar actualmente și cea mai complexată și hulită.

Nu noi am produs problema, să nu ne autoflagelăm excesiv. Nu intervențiile din Irak și Afganistan au generat fenomenul. Dar l-au amplificat. Și nici nu „ne urăsc“, funciar și implacabil. Sîntem în mijlocul unor transformări globale, asupra cărora avem o influență limitată. E cazul să acceptăm că nu mai trăim sub un glob de cristal. Ceea ce avem – stil de viață, democrație, libertate, prosperitate – nu (mai) este un dat, sînt cuceriri pe care trebuie să ne mobilizăm să le apărăm în mod activ: de la a ne comporta în acord cu valorile europene la a continua și consolida construcția politică inițiată acum peste o jumătate de secol. N-o putem face însă rămînînd deconectați de restul lumii și ignoranți, nici dezvoltînd o mentalitate de asediu.

Oana Popescu este director la Centrul Global Focus și analist de politică externă.