Noul mutant electoral
- naşterea, modul de utilizare şi portretul său upgradat -
Ipoteza
Pe peretele din sala de şedinţe a firmei de PR care se ocupă de strategia partidului e tabla. TABLA. Mare, cît să încapă cele 6-7 coloane cu scris citeţ despre mesaj, sloganuri, tactică, acţiune – şi tot ce le mai dă prin cap celor pricepuţi în a cotrobăi prin minţile alegătorilor de toată mîna. Pe care, cum îl iei? Cui, ce-i vinzi? Ce promisiune chiar se lipeşte? În cine, ce aşteptare poţi să redeştepţi?
Apoi ia-le pe toate şi include-le într-un singur predicat percutant, dar, atenţie! – fără să pierzi nimic.
Zis şi făcut. Atît că totul s-a prăbuşit în doar două-trei ore, cît a durat demiterea Guvernului Ungureanu în Parlament. A fost nu doar momentul în care toate partidele şi-au schimbat tactica, strategia, abordarea electoratului. Şi în care lansarea unui mesaj a devenit o acţiune anacronică, promisiunile în cascadă s-au scurs în tunelul timpului, iar amăgirile pentru dezamăgiţii care nu mai votează de ani de zile s-au dus pe apa sîmbetei.
A fost momentul în care s-a trecut la Planul B, pritocit – printr-un consens tacit care să nu tulbure apele în nici un partid de la stînga la dreapta – cu luni bune înainte, pe baza uninominalului într-un singur tur pentru locale, votat încă de anul trecut: proiectarea, fabricarea, izolarea şi folosirea noului mutant electoral, cel care urmează să decidă şi cine şi cum va lua deciziile în România. Plan care avantajează pe toată lumea, consfinţind o premieră în juna democraţie de după ’90: sistemul în care alegătorii îşi votează aleşii numai după ce mai întîi aleşii şi-au ales alegătorii.
Intriga: Mecanismele demobilizării şi proiectarea personajului
O privire lapidară, de jumătate de ceas, peste ediţiile online ale ziarelor, telecomanda vînturată cinci minute prin prime time. Nimic. Sîntem în plină campanie electorală, dar în afară de broşurile tîmpe în care candidaţii zîmbesc cartonat, nu găseşti nicăieri un mesaj electoral articulat, un program coerent şi făcut cu tragere de inimă; deşi se dispută – nu-i aşa? – atît puterea pentru patru ani, cît şi bugete de zeci, de sute de milioane de euro.
Dar mesajele electorale nu mai sînt pentru cei care citesc, şi nici măcar pentru cei care au răbdare să se mai uite la tocşourile de la televizor. În aceste arene se dau, îndeobşte, luptele deschise, purtate pînă în ultimul moment, confruntările care te ţin cu sufletul la gură, încleştările care-i fac curioşi pînă şi pe deconectaţi. Aproape că ţi-e dor de-o avalanşă de spectaculoase populisme şi de investigaţiile prin dosare servite urmate de „dezvăluiri“ frenetice despre candidaţi. De această dată mesajul este altul, şi el se adresează în mod exclusiv noului personaj.
Votul uninominal într-un singur tur a golit de tensiune şi miză confruntarea, a schimbat rînduielile şi reface socotelile:
„Cîţi candidaţi sînt?“ „Şase.“ „Sondajul ce arată?“ „Bine.“ „Cît ne trebuie?“ „Cîştigăm cu 25% din cîţi vin la vot.“
Ei, cîţi vin la vot?
O analiză făcută de Institutul de Politici Publice arată evoluţia prezenţei la vot din 1990 pînă la parlamentarele din 2008: prezenţă 76% în 1996, apoi 65% în 2000, apoi 58% în 2004, pentru ca în 2008 să ajungă la 39%.
Dacă din acest trist tablou al anilor electorali mai scoatem încleştarea dintre candidaţi (fără tensiunea şi mobilizările specifice turului al doilea, cu doar doi candidaţi) cît să punem pentru 2012: un 30% e bine? Mai punem de la noi încă un 8-10% pentru locale?
25-30% din voturile celor 30-40% care votează înseamnă 10-12% din electorat. De numai atît are nevoie un politician ca să ajungă la decizie şi la miliarde.
Punctul culminant: Folosirea personajului şi feţele sale
Odată izolat prin noua logică a votului într-un singur tur şi liniştea bine chibzuită din piaţa politică, acest 10% primeşte ştampilă şi devine personaj funcţional. Din acest moment, raportat la decizie electorală, el e o elită! Dar una care, invers decît la votul cenzitar, nu-şi permite cens-ul.
Dacă în ’90 şi ’92 alegerea era făcută de o majoritate confuză, acum „acţiunea“ cade pe umerii acestui minoritar rupt de realitate. O acţiune cu atît mai bine gestionată de politicieni, încît nu e lăsat nimic la voia întîmplării. Personajul e dezasamblat, astfel încît fiecare dintre feţele sale să fie folosită cu maximum de eficienţă. Căci fiecare reclamă o strategie aparte. Să-i vedem aşa cum îi percep politicienii:
1) Cei care oricum te votează. Avantajaţi sînt politicienii aflaţi deja în funcţii, care au deja fanii lor electorali. Cu ei e simplu: singurul mesaj despre programul politic, strategii, planuri şi viziune asupra prezentului şi viitorului încape într-o singură propoziţie: „Votaţi-mă ca să termin ce-am început!“. Sau: „Nu disperaţi, rămîn la datorie!“. Investiţii minore.
2) Activiştii, simpatizanţii cu timp liber, chibiţii, „şoşonarii“. Disciplinaţi, activi, insistenţi, sufletişti – costă mărunţiş şi nu vin cu mîna goală: mai aduc la vot o rudă, o cunoştinţă, un vecin.
3) Abia aici e niţică cheltuială: mituiţii. În noua rînduială a anului 2012, ei devin „baza“. Săraci, rupţi de realitate, obişnuiţi să „capete“ mereu cîte ceva – merg la vot. La ei se duc banii care, la alegerile trecute, se duceau pe „media şi mesaj“. Dar nu toţi, căci acest personaj colectiv costă mai puţin şi e lipsit de fasoane: uleiul şi zahărul nu se cumpără de la Non-Stop, ci direct de la producător, de şepci şi tricouri se ocupă băiatul care o să renoveze, după alegeri, şcoala, de celelalte o să se ocupe domnul care o să pună, tot după alegeri, al treilea rînd de borduri şi care o să mai asfalteze de două ori drumul.
4) Imprevizibilii. Sînt cei care vin la vot fără să-i fi chemat nimeni în mod special. De fapt, nimeni nu ştie precis de ce vin. Lipsa dezbaterilor electorale, evitarea confruntărilor şi „liniştea“ răresc serios numărul lor. Un politician bun organizator în materie de alegeri este acel politician care-i ţine pe imprevizibili în marja de eroare.
Dar ei merită atenţie: dacă salvarea din acest mecanism demobilizator va fi vreodată posibilă şi dacă alegerile vor reuşi vreodată să impună atît un alt criteriu de-a alege decidenţii, cît şi o altă structură de politician, ea va veni de la imprevizibili.
Deznodămîntul. Răspunderea personajului: alegeri şi selecţia „noii clase politice“
Progresăm? Hai să vedem. Mai întîi: momentul e rarisim. Scena noastră politică trece printr-un moment sensibil – schimbarea de generaţii în marile noastre partide (şi la PDL, şi la PSD).
Ce va rezulta din această schimbare va fi – aşa cum a fost, pînă la urmă, în toţi cei 22 de ani – produsul electoratului care-şi foloseşte ştampila. Tocmai de aceea, un atare moment de tranziţie în clasa politică avea nevoie de un sistem de vot care să ascută confruntarea, să dinamizeze dezbaterea, să aleagă apele. Lucrurile stau, însă, pe dos.
Sigur, strategiile şi socotelile, analizele şi anticipările bazate pe studiul comportamentelor sociale sînt ceva mai complicate. Acolo, la bază, în „coledzi“ (cum ar zice amicul Dandanache), problema cam aşa se pune. Eu, unul, aş fi mai curios cum arată politicienii celor (mulţi – majoritatea!) care nu mai votează.
Da: separat, în felul său, de ceilalţi şi proiectat după desenul de mai sus, ne va livra politicienii el: noul mutant electoral care se numeşte 10%.
Cristian Grosu este jurnalist, redactor-şef la cursdeguvernare.ro.