În 18 octombrie 2012, revista New England Journal of Medicine a publicat, în rubrica „Occasional Notes“, un text puţin neobişnuit al lui Franz H. Messerli: „Chocolate Consumption, Cognitive Function, and Nobel Laureates“, uşor disponibil online şi plăcut la citire. În două pagini şi un pic, autorul compune şi explorează o corelaţie între consumul de ciocolată per capita şi numărul de premii Nobel într-un lot de 22 de ţări, încercînd să afle dacă ciocolata stimulează funcţiile cognitive la nivelul populaţiei. Prin urmare, să poarte oare ciocolata o parte din responsabilitatea problemelor cognitive ale românilor?

Întrebarea este bizară, într-adevăr, iar Messerli însuşi scrie articolul într-o notă umoristică. Mai precis, Messerli scrie „mai în glumă, mai în serios“, deoarece seriozitatea se desluşeşte printre rînduri. Sau gluma se iţeşte printre rînduri? Primul meu gînd, pe cînd citeam paragrafele spumoase, a fost: iată ce parodie excelentă a studiilor care reduc umanitatea la chimie şi creier! De exemplu, Messerli observă că Suedia iese din grafic, adică este, din punct de vedere statistic, o anomalie în relaţia dintre ciocolată şi premiile Nobel. Autorul comentează: „Dat fiind consumul per capita de ciocolată de 6,4 kg pe an, am prezice că Suedia va obţine un total de 14 laureaţi Nobel, dar totuşi observăm 32. Dat fiind că, în acest caz, valoarea observată depăşeşte valoarea aşteptată cu un factor mai mare decît 2, nu putem să nu ne gîndim fie la o părtinire patriotică inerentă a Comitetului Nobel din Stockholm cînd evaluează candidaţii pentru premii sau, poate, la o sensibilitate sporită a suedezilor la ciocolată, astfel încît chiar cantităţi minuscule le sporesc considerabil cogniţia“. În acelaşi spirit glumeţ, la declaraţia conflictului de interese citim: „Dr. Messerli raportează un consum regulat zilnic de ciocolată, cel mai mult – dar nu exclusiv – din tipul varietăţilor negre de la Lindt“. Amuzant, nu?

Mai în glumă, mai în serios, articolul respectă structura canonică ştiinţifică, iar redactarea ţine cont de retorica studiilor corelaţionale. Sînt discutate limitele cercetării şi relaţia dintre corelaţie şi cauzalitate. În introducere aflăm cîte ceva despre cercetările anterioare ce leagă flavonoizii de performanţa cognitivă individuală – mai ales pentru pacienţii vîrstnici cu probleme cognitive, dar şi pentru şobolanii vîrstnici Wistar-Unilevel. Mi-i şi închipui, simpatice rozătoare cărunte. Apoi, ţac-pac, în două rînduri, Messerli trece de la performanţa cognitivă individuală, umană şi şoricească la performanţa cognitivă a populaţiilor – şi propune apoi să o măsurăm pe cea din urmă, fie şi imprecis, prin numărul de premii Nobel per ţară. Aşa se declanşează comedia.

Dar nu toată lumea a rîs. Aici apare şi problema: articolul fiind scris mai în glumă, mai în serios, a fost citit într-un registru ştiinţific de cel puţin o parte din comunitatea studiilor medicale şi nutriţionale. Aşadar, oamenii de ştiinţă au protestat, mai ales din raţiuni metodologice: datele nu sînt bune, metodele sînt simpliste, mulţi factori decisivi nu au fost controlaţi în analiză, după cum observă autori precum F.B. Ortega, P. Maurage şi A. Hereen. Credeam că articolul este o glumă, aş fi băgat mîna în foc – dar publicaţia a stîrnit indignare. Unii profesio­nişti într-ale studiilor statistice din zona medicală l-au citit cu toată seriozitatea şi s-au supărat. De unde şi mirarea: cum este posibil ca o analiză care porneşte de la numărul de premii Nobel ca indicator al performanţei cognitive naţionale – orice ar însemna aceasta – să fie lua­tă în serios?

Ei bine, se poate – deoarece premiul Nobel necesită inteligenţă, iar inteligenţa se află în creier, iar creierul e influenţat de substanţe precum ciocolata, nu? Prin trei salturi logice, toate formele de organizare socială care creează inteligenţa prin învăţare, apoi transformă inteligenţa în creativitate şi integrează creaţiile în orizontul global – sau, dimpotrivă, le marginalizează într-o periferie locală – sînt şterse, prin ecuaţia performanţă = creier. De asemenea, organizarea socială a decernării premiului Nobel – cine şi cum decide? care sînt criteriile reale, formale şi informale? – este pierdută complet din vedere. Discuţia foarte aprinsă stîrnită de cartea Alinei Mungiu-Pippidi De ce nu iau românii premiul Nobel, în dialog cu recenziile sale, precum cea a Iuliei Iarca din România literară, ilustrează foarte bine această complexitate. Premiul Nobel este un fenomen social ireductibil la un fenomen psihologic, cu atît mai mult la unul biochimic. Premiul Nobel nu este un indicator al capacităţii cognitive personale sau colective. Punct.

Reducţionismul culturii la creier este însă în plin avînt. Aşadar, prostia culturii, prostia relaţiilor interumane, prostia rutinelor sociale şi interpersonale sînt rapid reduse la prostia creierului. Iar pentru aceasta se prescriu medicamente, dacă se poate. Ca ilustraţie, intensificarea şi variabilitatea considerabilă a diagnozelor de ADHD pentru copiii care nu fac faţă sistemului şcolar, mai ales în SUA, este una dintre multele faţete ale acestui reducţionism.

Atenţia pentru ceea ce avem în cap – fie chimicale, fie informaţii stocate conform unei metafore „creier = computer“ – ne face să ignorăm chestiuni esenţiale privind organizarea dialogului dintre capete. O altă ilustraţie, privind şcolile româneşti: discutăm mult, pe bună dreptate, despre curriculum, despre calitatea manualelor, despre pregătirea profesorilor şi a elevilor. Prea puţină atenţie acordăm însă posibilităţii dialogului dintre profesori şi elevi – sau a imposibilităţii, după caz. În şcolile cu ceva reputaţie, numărul de copii dintr-o clasă este frecvent mai mare decît treizeci şi cinci – în condiţiile în care Legea educaţiei naţionale prevede maximum douăzeci şi cinci de copii în clasă pentru învăţămîntul primar şi maximum treizeci pentru cel gimnazial şi liceal (în Articolul 63). Ce fel de dialoguri mai sînt posibile într-o clasă a II-a cu treizeci şi trei de copii? Dar într-o clasă a V-a cu treizeci şi opt de copii? Într-adevăr, clasele erau mari şi „pe vremea noastră“ – eu am învăţat alături de patruzeci de colegi. Dar vorbim de perioada comunistă, în care comunicarea de sus în jos era la mare preţ ideologic, iar dialogul era mai degrabă ignorat, dacă nu pedepsit. Astăzi dorim să îi învăţăm pe copii gîndirea critică şi reflexivă, comunicarea deschisă – dar într-o clasă cu peste treizeci de elevi, menţinerea tăcerii devine critică, iar organizarea dialogului devine eroică.

Rămîne deci să ne punem speranţa în substanţele care îmbunătăţesc creierele direct, fără discuţii. Cum ar fi să oferim elevilor la şcoală lapte, corn şi ciocolată? Ştiu sigur cîţiva copii care s-ar bucura.

Cosima Rughiniş este conferenţiar în cadrul Departamentului de Sociologie al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea Bucureşti.