New Orleans: buricul secret al Americii - multiculturalitatea contraculturii " </i>
Prietenul meu Dave Brinks m-a sunat la o oră imposibilă, ca de obicei, să-mi comunice febril că a descoperit un articol scris de Walt Whitman pe cînd a trăit şi lucrat în New Orleans după Războiul Civil, în care poetul îşi declara înaripat iubirea pentru o femeie căsătorită întîlnită la un bal în jurul Carnavalului. Apoi, Whitman a avut o relaţie scurtă cu muza eseului, iar rezultatul a fost un fiu. Dave a înţesat răbdător o serie de note autobiografice şi biografice din care reiese că Whitman a vizitat des oraşul să-şi vadă o "rudă", un tînăr care, pentru Dave, nu putea decît să fie odrasla poetului, din care deducem că un descendent al tatălui poeziei americane şi a lui "counter-culture" trăieşte azi în New Orleans, iar Dave n-ar fi deloc surprins dacă nu-i o cunoştinţă comună. Pauză. De aici, eu sînt cel aşteptat să prind firul şi să deduc simplu că descendentul lui Whitman e... Dave Brinks. În asta nu-i nimic fantastic... decît faptul că-i adevărat. Dave Brinks, dacă n-aţi ghicit, e poet, proprietar al barului "The Gold Mine Saloon" în Cartierul Francez, unde au loc serate săptămînale de poezie, serate care în momentul actual produc şi au produs cei mai iluştri poeţi ai culturii de rezistenţă neoficiale din America şi... chiar din România. În aprilie 2009 am citit la "Gold Mine" cu Ruxandra Cesereanu din poemul nostru scris în colaborare, "Submarinul Iertat". Poeţi din Nigeria, Franţa, Mexic, America de Sud trec prin "Gold Mine", şi de aici pornesc şi festivităţi şi festivaluri de tot felul, inclusiv un "Festival Sheherezada" în curs de conspirare între Dave Brinks şi Ruxandra Cesereanu. O listă a activităţilor ar fi superfluă, e suficient de spus că "The Gold Mine" e situat în buricul oraşului şi e buricul poeziei americane contemporane. Nu am pus "rezistenţă" şi "neoficiale" între ghilimele, fiindcă poezia americană este de facto o "subculture", o "contracultaralitate", un "underground". (Interesant este faptul că aceste cuvinte rămîn mai semnificative în română " un studiu al temei e necesar!) În oraşul Carnavalului, poezia e la fel de necesară ca măştile, mărgelele, sînii goi, dansul şi muzica. Enfin, New Orleans este acum şi buricul culturii artistice americane, din cauza: 1) istoriei, 2) uraganului Katrina, 3) renaşterii artistice produse de tineri artişti şi scriitori care s-au mutat în oraş după potop. Înainte de Katrina, eu am scris despre New Orleans în acest sens, cu dovezi de tot genul care demonstrau că New York şi alte oraşe cu foste boeme au cedat New Orleans-ului, poziţia principală, o poziţie descrisă ca un TAZ (Temporary Autonomous Zone), o noţiune aparţinînd cercetătorului sufist Hakim Bey; un TAZ este o zonă liberă şi nomadă care apare subit în inima unei ordini îngrădite şi îşi face de cap pînă e distrusă de forţele ordinii surprinse. TAZ-ul New Orleans-ului datează aproape de la fondare şi, deşi scufundat din cînd în cînd, e semipermanent aici. Oraşul a fost înfiinţat de cavalerul De Bienville într-un blid mlăştinos situat între marele fluviu Mississippi şi Lacul Pontchatrain, al zecelea printre cele mai mari lacuri din lume, şi nu numai: fluviul şi lacul stau deasupra oraşului! Din toate peticile de pămînt care-i stăteau la îndemînă, Bienville l-a ales pe cel mai absurd, paradoxal şi imposibil; din acel moment, New Orleans (numit după Orleans, sub semnul fecioarei Joan d’Arc) a suferit calamităţi nemiloase, naturale şi de sorginte umană: ciumă, holeră, potopuri cincinale, pieţele cele mai crude de sclavi din bazinul caraibian, fronde stradale, corupţie masivă, schimbări violente de administraţie, o serie de limbi şi steaguri "oficiale". Cu fiecare val de nenorocire, a izbucnit o înflorire tropicală de muzică, poezie, visuri donquijoteşti, idei radicale de tot soiul, inclusiv bucătăreşti (New Orleans-ul a produs singura gastronomie americană: bucătăria creolă!). Zbuciumul sclavilor a dat naştere jazzului, muzica Americii. În anii ’20 şi ’30, de la jazz la Marea Depresiune, s-a născut literatura modernă americană: William Faulkner şi-a scris aici primul roman la vîrsta de 23 de ani, F. Scott Fitzgerald a scris This Side of Paradise, Erskine Caldwell şi alţii au lucrat pentru programul WPA, scriind un ghid colectiv al oraşului. În anii ’50, Tennessee Williams a inventat aici teatrul modern american, iar în anii ’60 oraşul a devenit un mare centru al culturii hipiote exemplificate în filmul Easy Rider. În cafenelele oraşului au fost plănuite conspiraţii ca ale lui Jack Butler, care a cucerit de două ori Nicaragua şi Costa Rica, la sfîrşitul secolului al XIX-lea, şi s-a declarat "împărat" (pînă a fost înlăturat de forţe navale trimise de SUA), şi multe altele, între care asasinarea preşedintelui Kennedy de Oswald, cetăţean al oraşului. Luptele pentru drepturi civile din sudul anilor ’60 au avut centrul în New Orleans. La mijlocul secolului al XIX-lea a apărut şi primul roman care a vorbit deschis şi în detaliu despre homosexualitate (a ambelor sexe) şi despre conflictele rasiale şi religioase din oraş, combinate cu elemente de magie, o sută de ani înainte de G.M. Márquez. Se cheamă The Mysteries of New Orleans, de Baronul von Reizenstein, serializat în limba germană în ziarul Louisiana Staat-Zeitung. Deci, primul roman al oraşului american fondat de francezi, ocupat de spanioli, cedat Marii Britanii şi cumpărat de Thomas Jefferson pentru SUA a fost scris în limba germană " un roman pe care l-am pus în poziţia centrală a literaturii din New Orleans în A New Harvard History of American Literature, scrisă de mine... un român (va apărea în 2010 la Harvard University Press). Cu fiecare dezastru apare un nou nivel artistic produs de zguduirea şi destrămarea geografiei şi a ordinii publice. În 2009 s-a înfiinţat la New Orleans Prospect 1, o bienală de artă după modelul veneţian (Veneţia e sora noastră din Lumea Veche), în care ruinele oraşului au fost transformate în întregime într-o operă de artă: artişti din SUA şi din străinătate " împreună cu mulţi localnici " au transformat case şi cartiere distruse în instalaţii artistice care au fost vizitate de mii de spectatori înarmaţi cu o hartă primitivă de la CAC (Contemporary Arts Center). Mulţi spectatori au ajuns în cartiere periculoase dominate de gangsterii drogurilor, care au declarat pace pe durata festivalului. Şi în acest domeniu, New Orleans este centrul contraculturii: e cel mai periculos oraş din lume, cu cele mai numeroase omoruri violente din SUA. Către acest cazan fierbinte de crimă şi artă se îndreaptă în fiecare săptămînă cel puţin zece artişti şi scriitori din alte zone, încîntaţi de posibilitatea de a re-gîndi proaspăt întrebări esenţiale: Ce-i un oraş? Ce-i arta?