Stima de sine face Istoria sau invers?

Stima de sine este, în primul rînd, o problemă de identitate. Nu poți avea o impresie bună despre tine dacă nu prea știi cine ești. Sau, cum ar fi putut spune un Ion Băieșu, nu te poți bărbieri dimineața în oglindă dacă nu ești perfect convins că cel care se reflectă acolo ești chiar tu. Or, din acest punct de vedere, cred că stima de sine la români rămîne în construcție – pentru că identitatea noastră e în construcție. Pe 1 Decembrie sîntem mîndri că sîntem români, dar din 2 decembrie deja începem să bombănim că „numai la noi e posibil așa ceva“, „ca la noi la nimeni“ etc.

Stima de sine a unui popor – sau restanțele ei – se poate observa, în primul rînd, în discursul public. La noi, discursul dominant nu-i autolaudativ, nici măcar neutru, ci mai curînd autodepreciativ. Să aibă legătură această realitate cu Istoria noastră? Sau este doar o trăsătură a psihologiei naționale (ca sumă a ethosului fiecăruia)? Eu cred în a doua variantă. Cum voi încerca să arăt, Istoria ne dă multe motive de stimă de sine – deși noi preferăm să vedem, și aici, jumătatea goală (chiar și în pahare în care ea nu există, de fapt).

Cel mai bun rege pe care nu l-am avut

Scriu aceste rînduri în ziua înhumării Regelui Mihai I. Știu de pe acum (ca și dvs.) că de mîine va începe marea trăncăneală: că de ce a aplaudat lumea pe parcursul cortegiului; că ce căuta acolo personajul X; că de ce a lipsit personajul Y; că de ce au tras afetul de tun cu un vehicul și nu cu șase cai negri; că de ce slujba a fost atît de lungă (sau de scurtă, vor spune alții) etc. Totuși, dincolo de toate acestea, este evident că o bună parte dintre români (unii, și din Republica Moldova) au fost la înălțimea (sobră) a evenimentului. Faptul că o republică relativ amețită (cum ne lamentăm că sîntem) a regăsit, fie și temporar, propria rezervă de decență în onoarea unui rege nu e puțin lucru. De ce s-a întîmplat aceasta? Pentru că, monarhiști sau republicani (plus inconturnabilii nu știu/nu răspund), mulți români au simțit instinctiv că, odată cu Regele Mihai, dispare un om de care stima noastră de sine era legată prin subtile fire. Coroana chiar aceasta simbolizează: nu monarhia (cum greșit se spune), ci independența, cea cîștigată prin luptă în 1877. Nu trebuie să fii monarhist pentru a fi mîndru că trăiești într-un stat independent; Al. I. Cuza, oricît de reformator a fost el, era totuși supus al Sultanului – ca și domnitorul Carol I, în primul său deceniu aici.

În ultimii 150 de ani, noi am avut certe momente în care stima de sine colectivă a precumpănit. 1881 a fost unul dintre ele – atunci cînd România (cu doar cinci ani mai devreme parte, teoretic, a Imperiului Otoman) devenea Regat. În 1906, marea expoziție națională din Bucureşti a fost manifestarea stimei de sine a unui stat na­țiune care se reinventa în pas accelerat. Rezistența antisovietică (deși verbală, vor bombăni unii, azi) din 1968 a fost, pentru generația părinților mei, o sursă de redescoperită stimă de sine. La fel a fost și 1989 – poate nu a durat mult, dar a fost, cu siguranță.

Tineri și deloc mioritici

Dificultatea noastră în a ne permanentiza această stimă de sine (care mai răzbate la suprafață, cînd și cînd) ține de indecizia noastră identitară. Ni se pare că nu sîntem ceea ce am merita să fim și, mai mult, că nu avem nici o șansă să ajungem acolo. În fapt, problema noastră este viteza (deficitară), și nu direcția – pe care am ales-o acum 170 de ani, și am ales-o bine, chiar dacă mulți dintre boierii de atunci încă mai purtau șalvari. Vrem o țară „ca afară“ – spunînd aceasta, privim spre Vest, nu spre Est. Nemulțumirea noastră decurge, cred, din faptul că neglijăm ideea că acel „afară“ vestic s-a distilat acolo prin secole de statalitate – ceea ce nu e cazul aici. Francezii, deși pesimiști (mai pesimiști azi decît românii, spun sondajele europene), au stimă de sine nu pentru că i-au dat lumii pe Voltaire și pe Bri­gitte Bardot, ci pentru că statul lor centralizat e cel mai vechi din Europa. Americanii din State au și ei stimă de sine – tocmai pentru că își asumă tinerețea ca stat și ca națiune și fac din ea excepționalism pozitiv. În ceea ce ne privește, românii sînt un popor vechi, dar noi, ca Românie, sîntem stat tînăr – această rar înțeleasă defazare este, cred, explicația multora dintre insatisfacțiile noastre, ca și a extravaganțelor politicii de ieri și de azi. Oricît de mult am fi ars noi etapele după 1848 (și am făcut-o, meritoriu), tot nu poți cere unei entități tinere să aibă reflexele alteia experimentate și finisate prin veacuri de probe.

Așadar, istoria ne arată că sîntem, ca stat, tineri, iar, ca popor, deloc mioritici – și ar trebui să ne împăcăm cu situația. Pe această bază, stima de sine va veni și ea. Ca și democrația, stima de sine e cronofagă – ai nevoie de timp pentru a le vedea maturizate. Surprinzător, mulți intelectuali români pierd din vedere această dimensiune istorică a identității noastre. Apropo de firea „mioritică“, am mai scris aici despre cum D. Drăghicescu scria (în Din psihologia poporului român) cum moldovenii sînt mai puțin predispuși la rebeliune decît oltenii – cu doar cîteva luni înainte de răscoala din 1907, care a plecat fix din Moldova! Sau un alt exemplu: „Eu cred că sîntem un popor vegetal. / Cine-a văzut vreodată / Un copac revoltîndu-se?“ scria Ana Blandiana într-o celebră poezie din ultimii ani ’80; peste doar o clipită la scara istoriei, acel „popor vegetal“ își executa conducătorul politic (și pe soția acestuia). A fost mîna rușilor, va bombăni iarăși cineva – numai că mîna rușilor a fost probabil în toate țările din Est (inclusiv în căderea Zidului Berlinului), dar numai noi sîntem „mioriticii“ care și-au împușcat fără mari remușcări liderul. Să înțelegem de aici că România este altfel?

Nu, România nu este altfel

Stima noastră de sine ar avea de cîștigat dacă am renunța la acest mit al excepționalismului nostru într-ale negativului. Multe dintre trăsăturile noastre, dintre cele bune, precum și dintre cele mai puțin bune, țin de spațiul mental și instituțional al Sudului european. Din Spania și pînă în Grecia, via Italia medio-sudică sau Bulgaria, găsim același farmec al vieții și aceeași eficiență mereu deficitară a muncii sau a politicii. Principala diferență dintre execuția lui Mussolini și cea a lui Ceaușescu este că Elena C. era altfel coafată decît Clara Petacci. Starea de conflict intern se reaprinde periodic în Spania sau Grecia (state care au avut la propriu războaie civile), nici Italia nu stă mult mai bine (politica lor este deseori mai bizară decît cea românească!), iar la noi există, de 27 de ani, o stare de tensiune între cei care votează PSD și cei care protestează în Piața Universității sau Piața Victoriei.

Românii stimează România, dar nu și pe români. Știm că țara noastră e frumoasă, dar cei care ne nemulțumesc sînt concetățenii. Nu viețuirea este dificilă la noi, ci conviețuirea. Ei bine, nici aici nu e ceva particular. Multe dintre popoarele Sudului ne însoțesc în această suspiciune față de aproape. Cel mai adesea, singura celulă de încredere este familia. Explicația sociologică a nepotismului aici se află: în faptul că, în afara familiei/tribului, e greu să ai încredere în cineva – drept care ne bucurăm dacă avem vreun văr doctor de spital sau vreo cumnată prin vreo administrație financiară. Nu numai românii sau bulgarii practică nepotismul; nu comunismul ne-a adus această meteahnă, ci geografia și tradiția zonei. Pînă de curînd, politica Greciei era o afacere de familie/familii. În sudul Italiei, pînă mai ieri nu ajungeai prea departe dacă nu făceai parte dintr o familie (nu neapărat mafiotă). Cineva ar putea replica: da, dar grecii sau italienii au mai multă stimă de sine decît noi. Oare? Ca și noi, ei au stimă de sine la nivel individual; la nivel de comunitate, stima lor are inconsecvențe, ca și în cazul nostru.

Un caz de reușită istorică

Faptul că, în 2017, România este mai mică decît era în 1937 îi nemulțumește pe unii români – măcar în vorbe. Dar vă propun să privim peisajul de la altă scară: cu excepția perioadei 1920-1940 (care a fost mai curînd rezultatul circumstanțelor din 1919 decît al alegerii noastre din 1916), România de azi este mai mare (și mai închegată) decît a fost vreodată în toată istoria românilor! Cu siguranță, noi sîntem printre cîștigătorii celui de-al doilea mileniu al istoriei creștine (uitați-vă cum au evoluat granițele europene după anul 1000 și veți avea o reală surpriză). Privită cu ochiul rece al unui observator din afară, România este un caz de reușită istorică – ceea ce, iarăși, ar trebui să ne alimenteze o mai sesizabilă stimă de sine națională. Deși o țară orientală (la scara istorică a Europei), noi ne-am legat sistematic de paradigma occidentală – care a fost, și cred că e pe mai departe, pariul cîștigător. La scara ultimului secol, în ambele războaie mondiale prin care am trecut ne-am pierdut principalul aliat: Rusia era, în 1917, singurul nostru sprijin din zonă; cînd rușii au intrat în haos, am plecat și noi sabia. Franța era, în interbelic, pilonul politicii noastre externe; cînd francezii au fost îngenuncheați de Hitler, în 1940, s-a pus cruce și României Mari. Am pierdut lupte, am pierdut și războaie, dar am cîștigat păci: așa a fost în 1918, după Marele Război, la fel a fost în 1990, după Războiul Rece. Desigur, Istoria merge mai departe; vor mai fi cumpene, vor mai fi conflicte; vom mai pierde, poate, războaie (nu neapărat armate, să sperăm); dar mult mai important este să cîștigăm păcile!

Aș încheia prin a sugera să fim mai reținuți în a spune, noi despre noi, că sîntem țara tălîmbului Dorel care taie cablurile cu sapa (în fond, fiecare popor are Dorelul său). Dramaturgul francez Jean Cocteau spunea undeva că oglinzile ar trebui să mediteze puțin înainte de a ne trimite înapoi imaginile. Puși în fața propriei noastre reflexii, poate că și noi ar trebui să medităm – mai mult – dacă nu cumva sîntem mai normali, mai frumoși și mai buni decît credem. Necunoscutul din oglindă este demn de milă doar dacă are plăcerea perversă și perdantă de a-și plînge singur de milă. 

Adrian Cioroianu este istoric.