Mitul lui Internetheuth
Îmi place să copiez. De cînd a apărut Internetul în viața mea îl folosesc ca să copiez tot ce prind. Copiez adrese, copiez referințe, copiez documente, copiez fragmente. Aceasta e natura mea de strîngător digital și mi-o trăiesc cu pasiune estetică și, aș zice, morală. Nu mai copiez de mînă, ca omologii mei din alt ev, nici cu ajutorul chimiei, la indigo, pur și simplu copiez corect, identic, orice formațiune de biți care îmi stîrnește interes. Copiez din datoria de a păstra ce mi se pare relevant, de a participa la multiplicarea surselor gîndirii. Nici măcar nu întreprind eu acțiunea copierii, ci mașina care îmi urmează comenzile în mod automat, disciplinat. S-au strîns bibliografii o mie și sute de sertare digitale pline pînă la refuz cu copii identice ale unor documente de aiurea (ce scandal metafizic!) stau prinse în arborele structurat al cunoașterii pe care, ca un nostalgic amator iluminist, l-am dat bibliotecii și laboratorului meu de lucru.
Internetul și aplicația sa cu față umană, World Wide Web, sînt cel mai mare dar pe care zeii l-au făcut unei omeniri care nu știe bine nici să citească. Cititul și scrisul sînt încă ceva nou pentru mințile din specia noastră și, chiar dacă la scara istoriei umane au stîrnit evenimente, la scara istoriei naturale sînt nimic. Chiar și astăzi vedem cît de greu se dobîndește arta scrisului și cititului de către copiii speciei. Aici ne aflăm cînd vorbim și despre Internet. O bună utilizare a aplicațiilor sale și navigarea prin conținutul său (neindexabil și nemăsurabil cu adevărat) cer, mai întîi, o bună conduită, dacă nu chiar măiestrie, în arta lecturii și scrierii. Omenirea schimbă astăzi tipul de tehnologie dominantă a limbajului, dar care nu poate înlocui vechile tehnici de lectură și scriere, ci le cere practicate la o intensitate și mai mare. Oamenii s-au bucurat mult cînd zeii le-au trimis Internet în casă și pe telefonul mobil, dar, ca-ntotdeauna, au uitat să întrebe ce li se cere în schimb.
Noua lume a informației digitale nu este vinovată pentru că elevii, studenții profesorii, părinții, politicienii și toată lumea copiază de zor semnîndu-se la final pe ce au copiat – și prin aceasta făcînd pasul de nefăcut al plagiatului. Internetul, și al său www, sînt doar condiții foarte generoase de posibilitate ale copiatului. El oferă posibilități noi de acțiune asupra informației (cu efecte, desigur, în cunoaștere), informație care pare nelimitată și a nimănui (nici măcar în proprietate colectivă). Cultura copy-paste nu s-a inventat odată cu primul site web și nici tastele Ctrl+C, Ctrl+V n-au fost apăsate din ziua venirii pe lume a Wikipedia. Copiatul este mai ușor și mai abundent astăzi. El este și necesar într-o lume fragilă totuși, în care informația din rețea, online, dispare mai repede decît cea dintr-o bibliotecă, chiar și una dezorganizată. Fiecare an care trece duce la dispariția multor adrese și conținuturi de pe web, astfel că devine o datorie a copia pentru a conserva. În plus, cu navigatoare bine controlate și alte aplicații – de căutare, de indexare, de fișare – poți să cartografiezi mult mai ușor domenii, polemici, dispute.
Darul zeilor e plin de contradicții. Dinamica paginilor web și a informației în rețea face ca dibuirea originii să devină treabă de arheologie și paleografie în mediul digital. Abundența informației sporește costurile selecției sale. Ce e ușor de găsit nu mai necesită grijă. Cu toate acestea, motivația pentru a produce lucrări plagiate din copierea de fragmente și documente găsite online nu stă în dubla natură a lumii digitale, ci în natura umană. În faptul că a scrie și a citi cu măiestrie presupune un efort de adaptare imens, dar care poate fi simulat într-o anumită măsură. În egală măsură este nenaturală existența autorului și relațiilor de citare dintre autori (acest lucru pare a fi probat și de o serie de experiențe realizate pe și cu copiii pînă-n șapte ani care par a nu concepe autoratul), întreaga lume a trimiterilor cu exactitate și acordării de credit intelectual ne apare drept o găselniță modernă. Este încercarea modernilor de a da o cronologie ideilor prin fixarea unor nume proprii.
Cultura copy-paste, care face ravagii prin universitățile, liceele și chiar grădinițele lumii, nu este decît răspunsul natural, deloc rafinat, la cerințele unei civilizații care ne vrea pe toți intelectuali. Intelectuali care avem, în ambele sensuri, proprietatea termenilor noștri, expresiilor și atitudinilor noastre. Care răspundem pentru expresia noastră. Și care ne ocupăm cu buna continuitate a ideilor din generație în generație. Sistemul referințelor este unul care asigură o mai bună selecție și supraviețuire a ideilor în timp. Intelectualii trebuie să fie, ca-n cazul genelor, simple gazde trecătoare, care participă la transmisiune, circulație. Dacă așa stau lucrurile, cei care plagiază nu fac decît să-și bată joc de lumea ideilor și de ingeniosul ei sistem de a ne pune la treabă.
Un plagiator nu este un pirat. Plagiatorul se amestecă fraudulos în bunul mers al lumii ideilor și nu face decît să încarce sistemul cu zgomot – în tot acest timp înșelîndu-ne pe cei care i-am acordat atenție. Piratul online face altceva: deschide accesul către această lume a celor care nu și-l permit, făcîndu-i părtași la jocul mai mare al transmisiunii culturale. Pirateria e un mod de a aduce recunoaștere publică pentru autor, pe cînd plagiatul este atît un mod imoral de a-l trata pe autor ca pe un nimeni (non-recunoaștere), cît și de a înșela buna credință a publicului. Copiatul qua piraterie este salutar în condiții de inegalitate. Valoarea sa morală vine din intenția sa nobilă. Nu același lucru putem spune despre plagiat.
Intenția de a plagia nu este stîrnită de abundența informației și nici de aparenta ușurătate a actului. Intenția se naște din cauze care țin de viața din mediul în care trăiește acea persoană. Este școala un mediu în care poți acorda timp fiecărui elev sau student? Se insuflă și cultivă încrederea în propriile forțe intelectuale subiecților educației? Se explică de ce canonul legăturilor, referințelor și notelor de subsol, cu tot chinul său, este necesar? Se pun împreună virtuțile etice cu cele dianoetice? Răspunsul îl știm cu toții. Plagiatorii nu o fac din lipsă de respect față de o utopic-filozofică lume a ideilor, ci pentru că niciodată nu au fost convinși să trăiască ca și cum ea ar exista.
Constantin Vică este lector dr. la Facultatea de Filozofie a Universității din București, unde predă cursurile „Etică în tehnologia informației“, „New Media and Intercultural Communication“, „Teorii și strategii ale dezvoltării internaționale“.
