Metafore alunecoase
Sînt tot felul de metafore care ne înconjoară. S-ar putea să citiţi aceste rînduri graţie vastei reţele de calculatoare numite Internet. Uneori calculatoarele ni se pare că alcătuiesc o imensă pînză de păianjen; alteori metaforele sînt maritime: "navigăm" pe Internet; ne pîndesc "piraţii Internetului". Metafora pirateriei nu este nouă. La cumpăna dintre veacul al XVII-lea şi veacul al XVIII-lea, poemul lui Daniel Defoe The True-Born Englishman se răspîndise rapid. Marea majoritate a exemplarelor erau însă realizate în tipografii care nu-i dădeau un ban lui Defoe " scriitorul devenind faimos, dar nu bogat. Defoe precede ediţia revăzută de el din 1703 cu o explicaţie, în care arată, între altele, că n-a scris de dragul banilor (for the gain of the press) şi că nu-i pasă de piraţii care i-au reprodus poemul (printed again and again by pirates), atîta vreme cît îl reproduc fidel (print it true according to the copy). Pe mări şi oceane, piratul este un tîlhar care jefuieşte proprietatea altora. Ce reguli ale proprietăţii încalcă însă piraţii din lumea cărţilor? Pe vremea lui Defoe, nu exista conceptul de proprietate intelectuală. O parte a sferei actualului concept de proprietate intelectuală îl preocupă însă pe Defoe: dreptul cuiva de a realiza noi exemplare. Exemplare din ce anume? M-aş limita deliberat la texte. Cînd citeşti despre pirateria pe Internet, gîndul îţi alunecă iute către imagini cu personaje cu un ochi acoperit de un bandaj negru, cu părul strîns de o eşarfă colorată, pumnalul între dinţi şi mîini vînjoase care apucă odgoanele corabiei. Imaginea este, desigur, nepotrivită cu tipograful-pirat la care se referă Defoe; acest pirat este probabil burtos, chel şi avar. Cei doi piraţi se deosebesc însă considerabil nu numai prin imaginile pe care ni le evocă. În termenii de azi, al doilea nu respectă copyright-ul. Copyright-ul este un monopol temporar. Un monopol s-ar putea să fie perfect justificat, dar noţiunea de monopol ne atrage atenţia asupra faptului că expresia "proprietate intelectuală" este o metaforă alunecoasă. Gîndul alunecă spre ideea că este vorba despre o proprietate ca oricare alta şi are caracteristicile esenţiale ale proprietăţii. Or, nu este aşa. Proprietatea, în sensul strict al cuvîntului, are o trăsătură crucială: face posibilă o sferă privată. Copyright-ul, în schimb, oferă posibilitatea unui control intruziv asupra acţiunilor altora. Din perspectiva omului obişnuit, controlul acesta " de pildă, asupra cărţilor cumpărate " era nesemnificativ atît timp cît nu exista oricum posibilitatea de a le reproduce în casă. Scanerele şi programele de recunoaştere a literelor au modificat însă radical situaţia. Care este totuşi justificarea monopolului asupra producerii de noi exemplare? Una simplă şi cît se poate de plauzibilă: autorii, editorii şi alţii au nevoie de un timp pentru a-şi recupera investiţiile făcute. Au dreptul şi la un profit. Cît de mare însă? Decide piaţa? Nu tocmai, pentru că un monopol denaturează prin natura sa piaţa. Decide statul care acordă monopolul. Ajungem astfel la o altă trăsătură ciudată a copyright-ului. Proprietatea în sensul strict al cuvîntului limitează acţiunea statului; proprietatea intelectuală deschide un spaţiu pentru acţiunea statului. Şi pentru o groază de complicaţii legate de impunerea legii: supraveghere extinsă, pedepse aplicate arbitrar. Abuzăm adesea de termenul "dilemă". Noile tehnologii scot însă în evidenţă o dilemă care este poate foarte veche, dar abia acum devine acută: pe de o parte sînt autorii care indiscutabil nu pot scrie pur şi simplu pe gratis; pe de altă parte sînt însă consumatorii obişnuiţi care devin piraţii de serviciu " cei pe care se aruncă vina eşecului unei industrii care vrea să prospere ca-n vremurile cînd se foloseau alte tehnologii.
