Pînă nu demult, n-aş fi crezut că poate exista vreo înrudire între Vasco da Gama şi mine, între Portugalia zorilor marii navigaţii europene şi ţinuta mea timidă în faţa lumii. Portugalia, sub ochii căreia se înălţa oceanul, eu, ieşit la larg, cu urechile ciulite şi nările în vînt. Pe la doisprezece ani, nu mai vedeam deloc de vreo patru anotimpuri şi prinsesem a deveni conştient de asta, cu toate că cele dimprejur mi se arătau aproape la fel ca înainte, atîta doar că nu se mişcau din loc, rămîneau înţepenite unde le lăsasem. Unele ghivece de flori de pe pervazuri dispăruseră, mie însă mi se arătau acolo aceleaşi muşcate roz şi purpurii. Devenisem conştient, adică pricepeam că era cazul ca şi pe stradă să mă deplasez singur. Vasile Fernea, educatorul clasei mele, a VI-a B, profesorul care se ocupa de programul nostru din internat după-amiază, mă şi avertizase: „Te iei şi te duci singur pînă la Biblioteca Braille şi-mi aduci de acolo volumele trei şi patru din Cei trei muschetari, ai înţeles? Dar să nu te ducă Gyuri, mergi singur şi-mi aduci cărţile!“

Fernea, ca mai toţi dascălii şcolii pentru nevăzători din Cluj, ştia că cel mai greu este să-l faci pe un copil, pe un tînăr fără vedere să devină independent în afara mediului său contingent de viaţă, să-l determini să-şi înfrîngă teama, să nu recurgă mereu la însoţitori. Zis şi făcut. Am pornit-o spre Bibliotecă. Avea şi şcoala una, dar nu deţinea Muschetarii. Cealaltă se găsea la cale de patru străzi distanță, altfel spus, aveam tot atîtea traversări în faţa mea: strada Tellmann, strada Reşiţa, foarte înguste amîndouă, apoi două străzi cu semafor care încadrau parcul Catedralei Ortodoxe. Pe a patra, odată traversată, făceam la dreapta şi, după aproape două sute de paşi atent număraţi la început, după instincte de orientare numai de mine ştiute mai tîrziu, dădeam cu piciorul de cele trei trepte ce conduceau la uşa Bibliotecii şi a Clubului Braille.

Iau eu vasăzică cele două volume mari, groase cît bibliorafturile pline de astăzi. În total, în Braille, romanul avea vreo zece. În aiureala mea, nu-mi luasem nici o plasă şi nici Fernea nu mă sfătuise s-o fac. Noroc că nu aveam cu mine bastonul, m-ar fi încurcat, fiindcă cele două tomuri cartonate le-am luat sub fiecare braţ şi hai, cititorule, îndărăt să-i arăţi dascălului cît eşti de descurcăreţ.

Singur pe stradă în Cluj n-am mai ieşit preţ de patru ani. Îndrăznisem o dată, arătasem că pot, că nu mă tem, adusesem cărţile ca dovadă, ce mai! Dar tocmai împlinisem şaisprezece ani şi, în acea toamnă, citisem poezie la cenaclul liceenilor „Lucian Blaga“. Au avut ecou puternic poemele mele pline de metafore scînteietoare şi de neologisme de prin biologie, s-au minunat cu toţii, unii, sînt convins şi astăzi de asta, se uitau la mine ca la o maimuţă, ca la ceva care o fi picat acolo din luna întunecată, dar care, în realitate, nu există.

Un abur insidios

Aşa şi cu Angi. Încumetîndu-mă eu, poet, să cercetez Clujul de unul singur, am hotărît să ajung la cofetăria Trei Iepuraşi. Era pe lîngă magazinul Sora, în capătul dinspre piaţa cu statuia lui Matei Corvin a bulevardului Lenin, pe dreapta cum mergeai către cal. În piaţa aceea se face o intersecţie mare, Lenin se continua atunci cu 30 Decembrie. Traversez eu singur piaţa, luîndu-mă după ceilalţi pietoni şi aştept o groază la semafor ca să mă întorc pe Lenin. Astfel chibzuia capul meu: mai întîi îmi demonstrez că pot să traversez o intersecţie importantă, abia apoi merg la ţinta propusă. Mă întorc, iată, şi, din colţ, încep să adulmec cu grijă. În aer se insinua ceva-ceva, dar trebuia să înaintez. Mai fac vreo sută de paşi şi devine clar: se apropia cofetăria. Şerpuia înspre mine, mă lua de ochiul pineal, mă trăgea de genele lui, mi le lungea.

Mă prelingeam mai degrabă eu înspre ea, dar aşa simţeam, că-mi vine şi ea în întîmpinare. Aburul de cafea mă conducea ca pe Tezeu firul. De jur-împrejur labirintul de zgomote al oraşului. Nasul meu, exersat în multe, nările sale de ogar, deveneau tot mai sigure. Încă zece paşi. Dar de ce tocmai la Trei Iepuraşi? Ei bine, aici, pe la paisprezece ani de data asta, ajunsesem cu prietenul Gyuri şi cu Ionel. Noi ăştia doi eram orbi, dar Gyuri putea fi ţinut de semivăzător. De obicei, însoţiţi de astfel de colegi ieşeam noi ceilalţi în oraş, ne conduceau, cîte unul agăţat de fiecare braţ al ghidului, ne cam păzeau, aveau instinctul educat în şcoală al asistării altuia. Prima oară am băut cu băieţii o cafea şi am mîncat, dintr-un pahar, piure de castane. A doua oară însă, eu cu Ionel aşteptăm la masă, iar Gyuri vine de undeva şi ne face rost de un clinchet. Pune ceva pe masă după care… după care… Se înalţă de undeva, din faţa noastră, un parfum, o pişcătură plăcută a porilor din nări, un abur insidios, amăgitor şi ameţitor, de nemărturisit. „Coniac“, face Gyuri. „Iai“, face Ionel. Era foarte puţin, ne-a pus cîte un deget culcat pe fundul paharului, dar a fost o după-amiază de vineri de neuitat… Să zic iniţiatică? Uite că zic.

Şi vin eu de unul singur pîş-pîş, uşa celor Trei Iepuraşi se deschide, o mămică şi copilul ies, doamna mă îmbie „poftiţi“, eu poftesc înăuntru şi, „vak szerencse“, cum spune-o vorbă ungurească, masa din stîn­ga, în imediata apropiere, e liberă. Mă aşez. Nourul de cafea mă învăluie, inima bate, nourul se face tot mai des, îngreuiat de fumul de ţigară şi de aburul de coniac. Nu voiam decît o cafea, poate două. Popasul pe acel scaun, la masa aceea, sub îmbrăţişarea stupefianta a cafelei de care nu aveam nevoie decît pentru a strînge în pumn un bob de libertate, era ţinta absolută. Aştept. Dintr-odată, îmi amintesc cu groază că Gyuri aducea cafelele şi piureul de castane de la un ghişeu, de undeva din sală. Şi aştept. O moară puternică se apucă să vîjîie, un val de cafea proaspăt măcinată inundă ţărmurile minţii mele, fluxul ajunge pe vîrful limbii, papilele îmi înfloresc. Mă foiesc. Aud o voce argintie: „Cu ce doriţi să vă servesc?“ „Eu, ştiţi, o cafea“, mă reped cînd nu mă mai aşteptam la nimic milostiv. „Te-am speriat, la ce te gîndeai?“, întreabă fata.

N-am fost în stare să răspund. Aş fi vrut, tocmai planul ăsta-l făcusem, să spun că am fost la cenaclu şi că am citit, că am avut audienţă mare, succes, că scriu, compun poeziile în cap, abia apoi le bat la maşină… La maşina dactilo, singur, numai din capul meu. „Stai să-ţi pun zahăr în cafea, vrei? Ţi-am pus deja, cum te cheamă?“ Am gîndit la turaţie mare: ai mei îmi spun „Radu“, aici nu mai sînt copilul familiei, iar să zic „Sergiu“ e mai… mai cosmopolit. „Sergiu. Să ţin minte. N avem voie să stăm de vorbă mult cu clienţii, să-ntreb dacă şi-n cazul tău.“

A revenit. Avea o permisie de cinci minute cu mine la masă cît să mă ajute la băut cafeaua, adică dacă am nevoie de ceva, să-i zic. O chema Angi. Mi-a spus că locuieşte în apropiere în gazdă, dar stă singură, fără probleme, că e din Mera şi că are douăzeci şi doi de ani. După care m-a întrebat: „V-a dat drumul astăzi de la azil? Ştiu unde e, pot să vin să te iau în oraş.“ Asta cu azilul m-a supărat atît de tare că am fiert brusc şi am dat în clocot c-un discurs despre şcolire, despre cum învăţăm noi, cît de multe ştim. Eu, de exemplu, bat şi la maşină. Nu a mai avut răbdare. „Dacă ai nevoie să te duc la uşă cînd pleci, să ridici mîna, bine? Angi, nu uita, de la Mera.“

Întors la internat, eram atît de fericit că vorbisem cu o domnişoară din lume că nici un vis nu mi se părea mai tare ca amintirea asta. „Şi spui că ţi-a zis că locuieşte singură?“, m-a întrebat profesorul de sport. „Da, dar a zis că noi stăm într-un azil şi…“ „Lasă-l, mă, dracului de azil, mai du-te pe la ea şi cere-i să-ţi arate unde locuieşte, că dacă nu, mă duc eu.“ „Cum să mă duc, tovarăşu’, doar n-o s-o deranjez…“

Cristofor mi-a explicat tîlcul vorbelor ei şi a rîs de mine prieteneşte. A zîmbit şi ea, dar şase ani mai tîrziu. Studenţeam la Bucureşti, mă oprisem la Cluj pe la prieteni, ne învîrteam tot în zona centrală, în jurul statuii lui Corvin, la căminul „Avram Iancu“, la Librăria Universităţii, la Arizona, la Facultatea de Filosofie. Aşteptam nişte prieteni în pasajul acoperit de la colţul bulevardului Lenin, lîngă Muzeul de Istorie, oarecum vizavi de Trei Iepuraşi. Cineva m-a bătut pe umăr şi i-a cerut unui copil să se oprească: „Sînt Angi, de la cofetărie, mă mai ţii minte?“

Era cu băieţelul ei de trei ani. Ne am amintit întîlnirea de la Iepuraşi cu prima mea cafea băută independent, cu zahărul ei, cu ce mi a spus ăl de educaţie fizică aflînd că ea îmi mărturisise că locuieşte singură. „Da, mi a părut rău că n-ai înţeles. Erai aşa de drăguţ şi de, cum să zic ca să nu te supăr, fragil, da, fragil. Mă gîndeam că pot să fac ceva frumos pentru tine. Dar tu…“ „N-am priceput nimic.“ „Tare m-am mirat. Dar mai ţii minte ce mi-ai povestit?“ Nu mai ştiam, ameţisem cînd pomenise de azil. Cică mă apucasem să-i vorbesc de faptul că noi învăţăm şi citim la azilul ăla, că, uite, pot să-i relatez aventura lui Vasco da Gama pe mare, a pornit din… „Am plîns puţin în seara aia, mai mult pentru tine decît pentru mine. Dar vezi că n-am uitat de Vasco da Gama? M am şi interesat dup-aia cine a fost. Ai fi avut tot timpul să-mi povesteşti despre el…“ „Ştii, mai rămîn în Cluj trei zile, ce-ai zice?“, am spus. „Petrecere frumoasă, mi a părut bine, la revedere. Hai, Bibi!“ 

Radu Sergiu Ruba este scriitor. Cea mai recentă carte publicată: romanul O vară ce nu mai apune, Editura Humanitas, 2015.

Foto: flickr