Mall-ul, ca un soi de UE
În mod hotărît nu îmi plac mall-urile. Mă refer la cele româneşti. Sînt zgomotoase şi rareori găsesc uşor ceva de cumpărat. Despre zgomot am o observaţie interesantă: cu cît mergi mai la Est, cu atît creşte numărul decibelilor care zburdă anapoda prin atmosfera mall-urilor, hipermarket-urilor, bazarurilor şi altor aşezăminte de acest gen. Dacă eşti turist în Coreea de Sud, acest lucru s-ar putea să ţi se pară interesant. Dacă încerci însă să trăieşti acolo pentru mai mult timp, venind dintr-o cultură europeană, precum cea română, s-ar putea să acumulezi rapid o cantitate impresionantă de frustrări. Pe de altă parte, ca român sau ca turc, te poţi descurca mult mai lejer decît un belgian sau un suedez prin străzile comerciale coreene, unde vînzătorii îşi laudă marfa strigînd din răsputeri cu ajutorul unor boxe imense. La noi este mult mai zgomot decît în Vest, venit în principal de la volumul extrem de ridicat al muzicii care se revarsă pretudindeni din tavan, ca un fel de ploaie măruntă şi deasă, imposibil de evitat. Dacă petrec mai mult de o oră într-un mall românesc, am şanse mari să simt o durere acută de cap, să fiu agitat şi să nu prea mai ştiu ce vreau să cumpăr. Aşa că probabil fie nu cumpăr nimic, fie cumpăr ceva ce ulterior mă va dezamăgi. Pentru shopping aş prefera, asemenea unui număr în creştere de conaţionali, aşezămintele similare din Vest. Nu doar pentru preţ şi zgomot, dar şi pentru varietate. La noi, în hărmălaia omniprezentă, nici nu prea ai mai multe tipuri de produse din aceeaşi gamă, între care să alegi. Poate de aia şi bagă ăştia zgomot, să fie siguri că nu observi ce săraci sîntem! Ştiu că aceste două neplăceri ale mele cu mall-ul românesc nu sînt împărtăşite de prea mulţi români. Există totuşi, din cîte am observat, o opoziţie snoabă la răspîndirea mall-urilor, invocînd faptul că acestea ar genera subcultură, în loc să promoveze adevăratele valori, oamenii pierzînd prea mult timp în mall-uri, la cumpărături şi în restaurante fast-food şi nemaiapucînd să meargă la teatru, la filarmonică sau să citească o carte (exceptînd, eventual, scriitorii de... supermarket). Poziţia, elitistă prin definiţie, mi se pare mai degrabă nesănătoasă: e vorba de o societate despre a cărei viaţă socială şi viaţă culturală (în sensul satisfacerii nevoii de frumos, de artă) se reduce cel mai adesea la privitul televizorului şi la o masă servită acasă lunar sau mai rar, împreună cu rudele apropiate. Din acest punct de vedere, a merge la mall poate reprezenta un pas către de-tradiţionalizare (nu zic modernizare, ştiind că tindem să avem credinţa - parţial întemeiată - că, cel puţin în mediul urban, trăim într-o lume deja modernă). Atitudinea dominantă a societăţii faţă de mall-uri este însă cît se poate de pozitivă. Este uşor de văzut suportul popular ridicat, un entuziasm uşor de remarcat mai ales în oraşele în care acestea abia apar, cu oamenii îngrămădindu-se la intrare şi efectiv bucurîndu-se că devin, în fine, parte a unui comerţ civilizat. Nimic mai firesc pentru o societate care în mai bine de jumătate din ultimii 30 de ani nu a avut decît puţine magazine şi încă şi mai puţine lucruri de cumpărat. În plus, mall-ul nu are doar magazine, ci şi cîteva locuri de petrecut timpul liber împreună cu prietenii, dar mai ales cu familia. Şi cum familia este în România mai importantă decît orice altceva... În România, mall-urile devin centre de gravitaţie ale localităţii sau zonei în care sînt amplasate, crescînd valoarea proprietăţilor, generînd apariţia altor servicii destinate unor nevoi din ce în ce mai diversificate, înzestrînd totul cu un suflu nou. Lucrează ca un catalizator fără a se implica în mod direct. Din acest punct de vedere pare firesc să aclami mall-ul, calitatea sa pragmatică de loc în care poţi să şi faci cumpărături, să şi mănînci, să vezi şi un film, să bei şi o cafea sau o bere. O cultură a mersului la mall poate conduce în timp scurt la emergenţa unei culturi a întîlnirii prietenilor, a diversificării gusturilor, a plăcerii pentru discuţie, a accesului la informaţie, a rafinării nevoilor. Mall-ul poate fi un soi de UE, un instrument care te face să devii, fără a acţiona în mod necesar. O mixtură de chestii adunate toate la un loc, puse cap la cap, într-o relativă neorînduială, permiţîndu-ţi să alegi cam ce îţi place în acel moment, ce e drept dintr-o gamă cu oarece pretenţii de rafinament, garantată prin branduri recunoscute, unele mai luxoase, altele mai sărăcăcioase, precum ţările adunate în confederaţia la care tocmai ne-am asociat. A fi la mall este, în unele grupuri (cum ar fi tinerii din Bucureşti), o recunoaştere a status-ului tău de individ cu năzuinţe civilizatoare. La fel a fost şi cu aspiraţia noastră aproape disperată de a accede în Uniunea Europeană. Ca o recunoaştere a apartenenţei noastre la lumea civilizată, a capacităţii de a fi civilizaţi. Departe de a fi un simbol al americanismului, mall-urile sînt astăzi o marcă a raţionalizării, a unui utilitarism răspîndit în lumea consumeristă de pretutindeni. Îţi oferă ocazia să cumperi fără a mai avea nevoie să alergi bezmetic de la un capăt la altul al oraşului. Este o atitudine raţională, modernă, de a economisi timpul. Totul este să ai ce face mai apoi cu timpul astfel economisit. Pentru o bună parte dintre români, mall-ul constituie pentru moment locul în care se desfăşoară consumul ostentativ. Pentru mulţi, dacă îţi cumperi haine din altă parte, nu eşti de bonton, ca într-un soi de American Psycho în miniatură. Hainele se cer arătate în public undeva, iar în absenţa unui corso sau a unui forum roman, mall-ul poate reprezenta un substitut emergent. În România, unde mall-urile se ivesc adesea în interiorul oraşelor, în locuri aparent moarte din punct de vedere al vieţii sociale, ele devin centre de gravitaţie ale localităţii sau zonei în care sînt amplasate, crescînd valoarea proprietăţilor, generînd apariţia unei mulţimi de alte servicii destinate unor nevoi din ce în ce mai diversificate, înzestrînd totul cu un suflu nou. Lucrează ca un catalizator fără a se implica în mod direct. Într-un fel, UE procedează în mod similar. Contrar părerii multor tehnocraţi, nu directivele de la Bruxelles sau legile impuse de la Bucureşti ne schimbă, ci faptul că începem să avem alte aspiraţii, alte trebuinţe, că împrumutăm din comportamentele altor europeni. Mall-ul contribuie şi el indirect la schimbare. Arată că există şi altceva, creează un alt mod de consum, dar schimbă şi oamenii. O parte din funcţiile sale vor fi probabil înlocuite în timp - pe măsură ce cultura spaţiului public este recreată, evoluează, se schimbă - de aşezăminte pe care este greu să le intuim astăzi, aşa cum probabil ideea unui mall era greu de închipuit în urmă cu o sută de ani.