Habar n-am, trebuie s-o spun de la-nceput, în ce fel mai e reprezentată literatura în manuale, n-am mai văzut unul de decenii. Nu știu dacă sînt prevăzuți în programă și autori contemporani, dar nu cred că asta contează prea mult, oricum elevii cred (dacă se ostenesc să creadă ceva) fie că toți scriitorii sînt morți de mult, fie că trăiesc cu toții, dar undeva pe alt tărîm decît ei. Nici măcar nu m-a împins curiozitatea să mă interesez în ce manuale există texte de-ale mele, dac-or mai fi vreunele pe undeva. Acum multă vreme, cînd au apărut manualele alternative, alcătuitorii lor găsiseră cu cale să aleagă din poemele și prozele mele fie absolut nimic (o opțiune răspîndită și interesantă în felul ei), fie niște ciudățenii care au, poate, sens într un volum coerent de versuri pentru connaisseurs, dar în nici un fel pentru bieții copii – și bieții profesori, aș adăuga – aflați într-o relație incertă și stîngace cu poezia. Probabil că acele texte au rămas pînă azi. Îmi amintesc succesiunea, într-un manual, a vreo trei fragmente din Levantul, parcă special alese ca să-mi îngroape definitiv bietul op: nici eu însumi, dacă n-ar fi ale mele, n-aș pricepe nimic din bizara lor împerechere. Cum mi-ar fi tare greu să spun ceva despre poezioare ca „O motocicletă parcată sub stele“ sau „Poema chiuvetei“, ce nedumeresc și ele elevii prin cîteva manuale. De alte texte nu mai am cunoștință.

E inutil să spun că nu mi-a cerut nimeni părerea, niciodată, în privința selectării scrierilor mele intrate în cărțile de școală, ceea nu arată prea mult respect (dar arhaismul ăsta s-a păstrat doar la hip-hopiști). De cele mai multe ori nu mi s-a cerut nici măcar acceptul pentru ele, iar aici pășim pe un teren care implică mai mult legea decît cultura sau, ca să le îmbin, dificila cultură a legislației în vigoare.

Din aceste motive și din altele, mi-e imposibil să înțeleg cum mai intră textele literare în manuale, dacă nu cumva după vechiul și bunul tipic: cele „clasice“ sînt probabil selectate în virtutea inerției, trecute din manuale în manuale fără vreo privire proaspătă asupra lor (sînt ele bune cu adevărat? au rezistat într-adevăr timpului? le mai citește cineva din proprie inițiativă? mai au vreo legătură cu experiența copiilor?), iar cele „contemporane“ sînt pur și simplu selectate la întîmplare, după cum au apucat profesorii alcătuitori să citească o carte sau alta. Nici nu s-ar putea altfel, de vreme ce trăim într-o perioadă în care chiar și criticii cei mai lucizi par tulburați de prăbușirea propriei autorități. O literatură fără viziune critică e doar o grămadă de cărți din care poți alege ceva, ad libitum, pentru lectura personală sau, în cazul nostru, pentru includerea în manuale. Și cam așa arată literatura de azi.

Deși, slavă Domnului, nu e treaba mea să dau soluții in privința asta, m-am gîndit cum aș face eu cu literatura pentru gimnaziu și liceu. Aș începe, poate, de la publicul-țintă, cum se zice, adică de la psihologia elevului de azi, nu de la „valorile consacrate“, „naționale“, „reprezentative“ (ironic, ele nu par să mai reprezinte cu adevărat pe cineva). M-aș întreba ce poate fi interesant pentru cei foarte tineri în arta literaturii, cam depășită de tehnologie în ultimele generații. M aș întreba apoi dacă autorii de azi sînt cu adevărat mai interesanți decît cei de ieri, și m-aș opri la cei, și de ieri, și de azi, ale căror texte mai sînt capabile să țină un sfert de oră trează atenția celor obișnuiți cu ecranele, cu mediile sociale și cu secvențele de film lungi de cel mult cîteva secunde. Aș lăsa baltă și eternele teorii puerile ale „genului liric“ sau „genului epic“, epitetele, metaforele și comparațiile, rudimentele de naratologie, confuzia totală a analizelor de texte poetice. Astea sînt meșteșuguri de tîmpenie, chiar dacă s-a renunțat la „comentariile literare“ în favoarea testelor-grilă. Aș merge numai pe trezirea apetitului pentru lectură. Lectură incitantă, rapidă, interesantă pentru tineri. Literatură serioasă aș face în cercuri, cenacluri și cursuri de creative writing, și mai departe în facultățile specializate. Căci, decît să predai o literatură plicticoasă, de complezență, fără interes real, mai bine te lași de meserie.

N-aș include neapărat în manuale cei mai buni scriitori, ci texte bune, coerente, cu cap și coadă, de oriunde le găsesc. Nici nu știu, de altfel, dacă e bine ca un scriitor să fie „nemurit“ în felul acesta. Nimeni n-a învățat vreo­dată literatura din cărțile de școală, ci din cele citite avid pe sub bănci. Autorii din manuale își măresc probabil vînzările, dar riscă să-și piardă prin tocire bună parte din aură.

În cele din urmă, nimic nu va merge bine în școala românească pînă nu ne vom reaminti un lucru simplu, că școala e a școlarilor, nu a profesorilor. Și că nu poți îndesa, cu ciocanul, prisme în cercuri, ca polițistul puternic. 

Mircea Cărtărescu este scriitor.

Foto: C. Bumbuţ