Maidanul virtual
În copilăria mea, existau numeroase activităţi de bloc, remarcabile prin familiarul şi intimul prin care se autoexpuneau, dar care s-au pierdut treptat. Acestea erau repartizate pe categorii de vîrstă şi sexe: bărbaţii ieşeau fie la bătut covoare, fie la băut la garaj, femeile spălau covorul direct cu furtunul (ferice de cele de la parter!), mergeau la cafea la vecina, copiii ieşeau cu preşul afară, cu păpuşile, adolescenţii jucau cărţi şi table, scuipau seminţe vorbind cu vreo domnişoară, povesteau pînă seara tîrziu...
În ultimul timp însă, a avut loc o schimbare dramatică a spaţiului periferic citadin, viaţa nu mai palpită firesc, la aer, ci undeva în eterul „reţelei dintre oameni“. Vecinul meu, care se minuna de spectacolul efervescent al cartierului, acum şi-a întors spatele, s-a încovoiat peste muşamaua biroului său şi îşi deschide o altfel de fereastră, mai cuprinzătoare, mai diversificată, mai colorată, o carte a feţelor atrăgătoare – „Facebook“.
Sursă nesecătuibilă de informaţii relevante sau puţin relevante, tragice şi comice, Facebook-ul ţine loc de clasica poştă, în primul rînd (trimiţînd felicitări, scrisorele, mesaje, invitaţii la diferite evenimente, inclusiv nunţi), dar şi de loc de joacă, album de fotografii, colecţie de video-uri, presă, inventar al pasiunilor, hartă a călătoriilor, jurnal, oracol şi, inclusiv, stare civilă (oficializează relaţii şi despărţiri).
Dar să luăm lupa (facem zoom) şi să vedem unde se ascund dragii mei vecini din mahalaua în care am copilărit...
Bărbaţii de la covoare au învăţat, poate, cel mai recent să îşi facă un cont (fiind puţin mai în vîrstă decît celelalte categorii) şi se chinuie să aleagă ce poză să pună la „profil“. Acest demers merită atenţie sporită: teoretic, poza trebuie să dezvăluie suficient de multe despre persoană, păstrînd totuşi un echilibrat mister (de exemplu, misterul pe verticală, de la gît în jos, că de nu, s-ar fi numit Bodybook). Practic însă, domnii bine de cartier nu se mulţumesc cu o poză de CV, dezvăluind astfel, ca gladiatorii neînfricaţi, braţe ondulate, busturi bronzate, frumos armonizate cu ochelarii de soare, abdomene pătrate, ovale, sferice... pentru toate gusturile.
Cei care deja au status-ul de căsătorit afişează alte mîndrii decît propriul corp, propria maşină şi propria „gagică“. Ei s-au responsabilizat, au crescut în ochii comunităţii virtuale şi au un altfel de like din partea sexului sensibilos la status-ul de tătic. Îşi pun odraselele la vedere, iniţial prematur (etichetarea burţii sau dublul tag al mămicii încă nu l-am întîlnit, ce-i drept), apoi însă din ce în ce mai des, albume de familie cu copii mici ce vor creşte doar ca să devină şi ei cineva, să fie pe Facebook.
Recunosc însă că această abordare a dragostei de părinte este larg răspîndită mai ales între femei, care se identifică – adică îşi pun la poza de profil – tocmai poza copilului lor. Comentariile, mereu pertinente, vin imediat cu zecile, de la toate vecinele, mătuşile, prietenele, bunicile: „Frumuşel!“, „Drăgălaş“, „Seamănă cu tat-su“, „Abia aştept să crească să se joace cu al meu.“ Din aceste comentarii, amestecate printre reclame la detergenţi şi scutece, precum şi printre vorbe de duh de tipul „Româncele sînt cele mai bune“, „Sărutul – cea mai bună metodă de a face o femeie să tacă“, îmi pot da cu uşurinţă seama că nimic nu s-a schimbat în fond, ci este vorba doar despre un cartier tehnologizat, abstract, dar în văzul tuturor.
De asemenea, reţetele de prăjituri, pozele aferente acestor delicii, precum şi comentariile lor savuroase sînt echivalentul mersului în vizită la ceaiul de la ora 5, lipseşte numai autenticitatea gustului pentru a face această experienţă una desăvîrşită.
Dar să intrăm cu grijă şi discreţie (într-un articol despre Facebook însă, acestea sînt cam de prisos) şi în camera copiilor... Acum cîţiva ani, micuţii ar fi întrebat: „Mamîîî, mă laşi afarî?“ (accentul provincial îmi va trăda originile...) Acum nu întreabă, nu vorbesc, deschid calculatorul şi... încep socializarea: „Astăzi la miezul nopţii, vei realiza cine te iubeşte. [...] Publică acest mesaj pe wall la douăzeci de oameni şi apoi apasă tasta F9... Vei vedea prima literă a băiatului sau a fetei care te iubeşte.“ – pagină de Facebook, elevă clasa a VI-a. Colosal! Şi la mine la ţară existau superstiţii complet asemănătoare, doar cu numele băiatului scris în zăpadă şi fără ajutorul tastei F9...
Mai mult, popularitatea de altădată se numără acum prin cantitatea de like-uri. Like-urile sînt un fel de priviri cu subînţeles, pot fi şi ironice, şi între prieteni, dar şi – atunci devine interesant – între persoane care îşi doresc mai mult decît o prietenie, cel puţin să aibă ceva complicated, sau, mai precis, ca teritoriul să se marcheze punctual, in a relationship with...
Nu, Facebook-ul nu este doar o mahala, deşi activiştii lui cei mai frecvenţi au toate caracteristicile mahalagiilor ca la carte (by the book. The Facebook): curioşi, avizi de informaţii, generoşi cu privire la activităţile lor interesante, mereu puşi pe comentarii, lăudăroşi cu lucruri mărunte, geloşi pînă la absurditate, fără discreţie, fără ruşine. Însă nu este o mahala pentru că nu e doar la periferie, ci reprezintă o societate întreagă, completă, membrii au legături de rudenie, sute de prieteni de peste mări şi ţări, şi ei cu propriile familii, prieteni şi neveste.
Această societate construită pe bază de click-uri funcţionează după norme proprii: aprobă sau dezaprobă poze, atitudini, rochii, priviri, relaţii. Totul e făcut şi desfăcut pe faţă (in your face), judecat, anunţat sau chiar cauzat de spaţiul acesta, care devine responsabil de fericirea sau nefericirea membrilor săi. Ca şi faţa sau spatele blocului, Facebook-ul este şi el remarcabil prin familiarul şi intimul la care se autoexpun membrii săi. Iar eu, ca şi acum 10 sau 20 de ani, ies în faţa blocului (îmi fac un cont Facebook) pentru a-mi crea legături. De-a dreptul inocent. Pînă cînd cartea cu feţe va deveni o uriaşă suprafaţă în care oamenii sînt doar pătrate etichetate, o colecţie de poze şi vorbe fără semne de punctuaţie, din cauza căreia oamenii nu mai au timp să se întîlnească cu adevărat.
Diana Neagu este psiholog.
Foto: L. Muntean
