Maghiarii în comunism. O scurtă istorie

Publicat în Dilema Veche nr. 894 din 27 mai - 2 iunie 2021
Maghiarii în comunism  O scurtă istorie jpeg

Sărbătorile socialiste – spații rituale ale puterii

Socialismul își etala propria măreție nu doar prin realizarea marilor planuri economice, prin construcții, prin dezvoltarea industriei (grele), prin transformarea agriculturii, ci și prin organizarea sărbătorilor, demonstrîndu-și public puterea. Marile sărbători și manifestații, expresii aproape religios-grandomane ca acelea de la 23 august, relevau succesul țării și al clasei muncitorești, ridicau în slăvi conducerea de stat. Manifestațiile includeau adesea și reprezentații ale sportivilor care prin exercițiile lor slăveau socialismul, reprezentînd, la rîndul lor, noul tip de om socialist, multilateral dezvoltat. Sărbătorile erau astfel un fel de autocelebrare, rostul lor nefiind relaxarea: sistemul se sărbătorea pe sine. În rîndul sărbătorilor socialiste un loc aparte îl ocupa festivalul și mișcarea de masă „Cîntarea României“ care însemna în același timp înălțarea culturii populare (și reprimarea înaltei culturi), etalarea măreției culturale, degradarea la nivel de element festivalier a culturii grupurilor etnice, acumulare și concurență. Puterea și poporul erau prezente la festivități în același spațiu, totuși bine separate între ele, accentuînd și în acest fel diferența dintre elită și popor, dintre cei de sus și cei de jos. La sfîrșitul anilor ’80, această delimitare a celor de sus de cei de jos se ascuțise și mai mult, ambele părți evitînd întîlnirea în spații publice: Puterii îi era teamă de mase, iar oamenii preferau să se retragă în mediul lor privat.

Orașul socialist

În a doua jumătate a epocii Ceaușescu, cele trei priorități ideologice de bază ale dezvoltării erau: industrializarea, urbanizarea, omogenizarea. Transformarea socialistă a orașelor, dar și a satelor (distrugerea satelor: unul dintre instrumentele urbanizării și omogenizării) s-a derulat tot în spiritul acestor idei aflate sub semnul indicatorilor economiei planificate. Orașul socialist: orașul marii industrii și al muncitorilor din marile întreprinderi industriale. Acești muncitori proveneau, în mare parte, de la sate, erau absolvenți de licee industriale, locuiau în cartiere uriașe construite în ritm alert și erau consumatori ai culturii „socialiste” de masă. Transformarea societății devenise o parte dominantă a politicii de dezvoltare națională și a statului, avînd la bază concepția potrivit căreia, alături și în egală măsură cu indicatorii industriali, creșterea numărului orașelor și a populației urbane se încadra în rîndul celor mai importanți indicatori ai dezvoltării. Potrivit directivelor, națiunea română avea să devină o națiune modernă, adică urbană. Creșterea numărului locuitorilor putea fi realizată prin mobilizarea masivă a celei mai numeroase resurse umane la acea vreme, populația satelor, precum și prin accentuarea continuă a migrației dinspre sate către orașe.

Pentru maghiarii din România, ideile și practicile de omogenizare au însemnat diminuarea, apoi dispariția diferențelor etnice, cu alte cuvinte: erau concepute ca tendințe de asimilare, deși acest proces însemna, aproape în egală măsură, și „națiunea română socialistă” urbanizată și angajată în industrie, cu nivelul de trai în creștere, prin urmare omogen bogată. În realitate, societatea românească fusese caracterizată, la finalul procesului, în anul 1989, de „omogenitatea în sărăcie/privațiuni”: electricitatea și benzina limitate, ca și aprovizionarea cu alimente sau libertatea de mișcare (călătoriile în străinătate).

p11 sus jpg jpeg

Timpul liber în socialism

Petrecerea timpului liber a căpătat o importanță particulară: sistemul intenționa să controleze viața privată, dar oamenii se străduiau tocmai să despartă viața publică de cea familială și să-și păstreze – în limita posibilităților – puterea de a decide în sfera privată. Excursiile dobîndiseră un aspect special, căci nu mai însemnau doar ieșirea în natură, ci și evadarea din sistem, chiar dacă pentru un scurt interval de timp.

Bancurile politice funcționau, în mod special, ca instrumente ale rezistenței cotidiene, deoarece critica deschisă la adresa sistemului era extrem de riscantă. Însă un banc lansat în cadru restrîns, între prieteni, eventual la o excursie, le dădea, totuși, posibilitatea de a se revanșa oarecum pentru prejudiciile suportate.

Consumul în mediul urban

Perioada de după război stătea sub semnul reconstrucției, al sistemului de cartele (pîinea, făina, dar și materialele textile, tălpile de pantofi etc. se dădeau pe cartele), a aprovizionării minimale a populației. Începînd cu anii ’60 începe construcția noilor rețele ale „comerțului socialist”, se inaugurează, spre exemplu, primele magazine cu autoservire. Crește oferta de produse de morărit și panificație, se introduc în masă produsele din material plastic (nailon, relon). Începe producția internă a bunurilor de larg consum (aparate radio, televizoare, mașini de spălat, aspiratoare, frigidere), acestea intrînd, datorită prețului scăzut, în competiție cu articolele din străinătate (produse, în mare parte, în țările socialiste). Ele puteau fi cumpărate, în general, în rate, iar garanția o reprezentau locul de muncă și veniturile stabile.

Marea schimbare se produce în august 1968, cînd intră în producție autoturismul Dacia. Aceasta necesita și o infrastructură (stații de alimentare, service-uri, magazine de piese de schimb), construcția rețelei de drumuri moderne. Tot în anii ’60 începe înființarea locațiilor pentru petrecerea timpului liber: Poiana Brașov (turismul de schi), stațiunile de la Marea Neagră (turismul de plajă).

Forme de rezistență, de protest

Au existat multe încercări de a provoca schimbări, din interior, în politica represivă a conducerii partidului în privința minorităților naționale. Au fost pe de o parte cei care, acționînd „cu respectarea regulilor socialiste”, formulau petiții, scrisori personale sau deschise, sau „memorandumuri”, urmînd tradițiile istorice. Iată cîteva nume, lista fiind, desigur, incompletă: Balogh Edgár, Bandi Dezsö, Bodor Pál, Demeter János, Fazekas János, Gáll Ernö, Jenei Dezsö, Kacsó Sándor, Király Károly, Méliusz József, Sütö András, Takács Lajos, Zsuffa Zoltán etc. Dintre textele acestora au devenit cunoscute marelui public cele care fuseseră citite la Radio Europa Liberă sau tipărite în diferite publicații ilegale din străinătate (mai cu seamă din Ungaria, cum ar fi Napló sau Beszélö).

Pe de altă parte existau și acțiuni considerate la acea vreme ilegale. Participanții făceau parte, în general, din generații diferite, respectiv dintr-un nou mediu de socializare (Cercul literar „Gaál Gábor” din Cluj, Cercul literar „Bretter György”), sub influența cărora întregul sistem era pus sub semnul întrebării. Articolele lor se nășteau din căutările în jurul unui nou limbaj filosofic, astfel că după o vreme nu-și mai găseau locul în revista Korunk sau în publicațiile editate de Kriterion, la acea vreme singurele oportunități de publicare.

Astfel au luat naștere acele publicații-protest (samizdat) din șirul cărora le amintim pe cele două importante pentru maghiarii din România, intitulate Ellenpontok (Contrapuncte) și Kiáltó szó (Cuvîntul care strigă). Caracteristic pentru ambele era faptul că au fost difuzate în puține exemplare și în mod conspirativ, pînă cînd Securitatea le-a desființat. La fel de importantă a fost și activitatea agenției de știri Erdélyi Magyar Hírügynökség (Hungarian Press of Transylvania), înființată la Oradea de Ara-Kovács Attila, dar dirijată deja în principal de la Budapesta.

p10 jos jpg jpeg

Muzica ușoară maghiară din România

Viața muzicală din România era variată și extrem de bogată, avînd în vedere posibilitățile. Alături de formațiile profesioniste „recunoscute” (cu discuri proprii sau cu o prezență susținută în mass-media) mai funcționau, peste tot, o sumedenie de trupe constituite din (semi)amatori, formații de garaj, după cum le-am numi astăzi, care, în lipsa oportunității unei prezențe scenice, aveau să asigure, cel mult, atmosfera unor petreceri sau a unor evenimente comunitare de mai mică anvergură.

Diferitele tendințe ale epocii „beat”, instalată în primul rînd în Occident, au început să apară, cu întîrziere, și în Europa de Est. Muzica rock nu a fost niciodată considerată compatibilă cu sistemul socialist, însă funcția ei de „eliberare a supapelor” era de netăgăduit, astfel că mai ales în anii ’60 începeau să se afirme – bineînțeles, sub o atentă supraveghere a autorităților – formațiile de rock. Repertoriul acestora consta în principal din piese ale unor formații îndrăgite din Occident și din Ungaria, copiate din emisiuni de radio sau de pe discuri primite pe sub mînă. Oferta muzicală din țările vecine era ceva mai accesibilă pentru locuitorii din Banat și din partea de Vest a țării, iar prin intermediul rețelelor informale muzica rock au ajuns și în celelalte zone ale țării.

Supravegheați, interceptați, percheziționați

Poliția politică din România a fost înființată la 30 august 1948 și a fost restructurată de cel puțin cinci ori pînă la schimbarea de regim din 1989. În urma restructurării din anul 1973 a revenit, din nou, în subordinea Ministerului de Interne. În limbajul cotidian, Securității i se spunea, simplu, „secu”.

Securitatea avea atribuții mult mai vaste decît majoritatea instituțiilor similare din Europa de Est: cel mai important mandat era urmărirea persoanelor și grupărilor sociale/politice/religioase care periclitau autoritatea statului comunist. Totodată, depășind rolul „clasic” de poliție politică, desfășura și diferite activități economice, cum ar fi vînzarea către RDG sau Israel a cetățenilor români de limbă germană, respectiv cu origini evreiești.

Securitatea funcționa cu un aparat numeros: la 21 decembrie 1989 avea 15.312 lucrători din care 10.114 ofițeri operativi, 3.179 de subofițeri și 1.228 de civili (plus formațiunile armate mai mari de 23.000 de oameni, trupele de Securitate înființate ca o a doua armată, în anul 1949). În privința colaboratorilor, instituția dispunea de o rețea numeroasă de agenți: în timp ce în evidențele din anul 1948 figurau 42 de turnători, în 1989 existau aproape 500.000 de dosare de colaboratori.

Acest aparat se infiltrase practic și în cele mai adînci straturi ale societății, fapt cunoscut de majoritatea populației: le fuseseră ținute sub observație locurile de muncă, acaparate cercurile de prieteni, uneori și familiile. Astfel, organizația și colaboratorii ei au provocat daune de lungă durată societății românești – au existat încercări de procesare, de discuții despre aceste efecte negative, dar nicidecum nu putem privi acest fenomen ca pe o întîmplare depășită.

Procesele migrării în vechiul sistem

Planificarea demografică făcea parte din elementele-cheie ale discursului politic în regimul lui Ceaușescu. Începînd cu anul 1966 s-au introdus interdicția drastică a avorturilor și alte acțiuni represive prin care se încerca stoparea scăderii populației țării. În același timp, scopul politicii migrării nu era menținerea la un nivel cît mai mic a emigrărilor, ci selectarea celor care părăseau țara. Un fenomen cunoscut în toate țările blocului socialist a fost determinarea unor personalități, oponente ale sistemului, să plece din țară. Dar în România principalul criteriu al selectării era cel etnic și nu cel politic. Ceea ce înseamnă că, în timp ce prin interzicerea avorturilor se asigura creșterea populației, politica de emigrare selectivă țintea în principal cîștigarea de teren pentru români. Este un fapt bine cunoscut că au fost „lăsați să plece” (de fapt, expatriere organizată la nivelul statului) mai întîi (încă după 1948) evreii, apoi (după 1978) germanii.

Potrivit datelor statistice, emigranții de naționalitate maghiară nu au fost în cuantum numeric superior față de proporția lor în totalul populației. În schimb, politica de migrare internă, pe baze etnice, dobîndise rolul-cheie în pierderea majorității maghiare din centrele urbane din nordul Ardealului. Refugierea românilor în Ungaria a luat proporții începînd cu anul 1986. La început, țara vecină avea mai cu seamă rol de tranzit: refugiații încercau să ajungă în Europa de Vest prin cîteva culoare existente, dar după ce acestea au fost închise, mase de refugiați au rămas în Ungaria. Reglementarea juridică a acestei probleme a venit în anul 1989, dar deja din 1987 țara vecină nu a mai predat pe nimeni autorităților române. Numărul lor ajunsese la 20.000, la sfîrșitul anului 1988, iar la finalul lui 1989 erau în număr de 36.000, în timp ce și numărul celor care veneau pe căi legale în Ungaria a crescut semnificativ. Acest fenomen este reflectat de numărul celor care au primit cetățenie ungară: în timp ce în anul 1980 numărul lor era de 866, în 1987 deja 6.499 de cetățeni români fuseseră naturalizați în Ungaria. Exodul legal și ilegal a continuat și în 1990. Putem vorbi de un val de emigrări și refugieri în perioada 1987-1990, cînd numărul maghiarilor care au părăsit țara atingea cifra de 100.000.

Foto: expoziția „Prezentul ce a trecut”

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Imagini halucinante în trafic. Un bărbat s-a urcat pe capota unei mașini pentru a o distruge. Reacția Poliției VIDEO
Vineri, 15 martie 2024, imagini de coșmar au fost surprinse în traficul din Sibiu. Un bărbat s-a urcat pe o mașină, pe care a distrus-o cu picioarele și cu un coș de gunoi. Incidentul nu a fost singular.
image
Mărarul, salata și roșiile – trufandalele cu cele mai multe pesticide. Reacția legumicultorilor: Sunt din Turcia
O analiză a Autorității Naționale Fitosanitare arată că în peste 40% din legumele românești sunt urme de pesticide, iar la unele produse cantitățile de substanțe periculoase detectate au fost cu mult peste nivelul maxim admis.
image
Soția unui român a înlocuit-o pe Prințesa de Wales la parada de Ziua Sfântului Patrick VIDEO
Gărzile irlandeze i-au adus un omagiu colonelului lor absent, Prințesa de Wales, în timpul paradei anuale de Ziua Sfântului Patrick din această după-amiază.

HIstoria.ro

image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.
image
Cel mai bogat prinț român, în „Historia” de martie
La începutul secolului XX, prințul Gheorghe Grigore Cantacuzino a vrut să placheze acoperișul Palatului Zamora (actualul Castel Cantacuzino) cu monede de aur și i-a cerut voie regelui să facă acest lucru. Carol I i-ar fi răspuns: „Îţi dau voie dacă pui monedele pe cant“.