Există o doză de toleranţă şi de exigenţă în raport cu antifascismul: se aşteaptă din partea noastră să fim antifascişti - şi este bine că se aşteaptă acest lucru -, dar nu se aşteaptă din partea noastră (din unele cercuri bien-pensantes) să fim anticomunişti. Comunismul beneficiază în continuare de un nimb cvasiromantic, asociat cu un număr de mituri ale comunismului din secolul XX (şi renaşte, iată, sub ochii noştri, în America Latină, în Nepal şi în alte părţi). Există în continuare o doză de idealizare a comunismului. Mi se reproşa, recent, serialul despre războiul civil din Spania pe care îl public în Evenimentul zilei - un serial bazat în exclusivitate pe literatură contemporană, pe noile cercetări despre ce s-a petrecut în Spania; mi s-a spus că mă situez pe poziţii franchiste, deci fasciste. Apar aici trei afirmaţii eronate, căci Spania din timpul Republicii n-a fost comunistă, deşi ar fi putut fi (există destule argumente în această privinţă), dictatorul Francisco Franco n-a fost fascist (în sensul veritabil al conceptului), iar eu nu mă situez pe poziţii franchiste. Această interpretare - "eşti anticomunist, deci fascist" - a făcut parte din structurile hermeneutico-mitologice pe care propaganda leninistă, stalinistă şi poststalinistă le-a utilizat dintotdeauna. Rămîn însă nişte fapte precise: regimul bolşevic a precedat, cronologic, şi regimul fascist italian, şi regimul nazist - s-a instaurat în 1917 şi primul lucru pe care l-a făcut a fost să utilizeze instrumentul politic inventat de Lenin în 1903, aşa-zisul "partid de avangardă", şi să impună pentru prima dată în istoria modernă (care de atunci devine istorie contemporană) dictatura partidului unic, bazată pe o ideologie cu pretenţii izbăvitoare. Ceka şi Gulagul s-au născut şi au funcţionat sub Lenin. Din primul moment, comunismul recurge la crime împotriva umanităţii. Fie că vrem să-l numim, cu un termen care stîrneşte discuţii, "regim genocidar", fie că vrem să-l numim "regim bazat pe politicid sau pe democid", pentru mine este o discuţie semantică nu neapărat roditoare. În momentul cînd s-a discutat pe plan internaţional convenţia privind genocidul, puterile occidentale au propus să intre în această categorie şi crimele politice în masă, dar propunerea a fost respinsă la cererea reprezentantului Uniunii Sovietice. În raportul Comisiei Prezidenţiale, am folosit însă termenul de "crime împotriva umanităţii", care sînt imprescriptibile. Raportul a demonstrat irefutabil că aceste crime au avut loc, acum este nevoie ca aceste chestiuni să intre în conştiinţa publică. În această direcţie merg eforturile Comisiei Consultative pe care o conduc, formată în aprilie 2007 cu obiectivul de a-l consilia pe preşedintele Băsescu în vederea implementării concluziilor şi recomandărilor Raportului Final, iar rezultatul va fi că multe lucruri se vor lămuri în societatea românească.Două încarnări ale spiritului totalitarPrimul articol din volumul Refuzul de a uita, pe care l-am publicat recent la Editura Curtea Veche, se intitulează "Anticomunismul ca obligaţie morală". Încerc să explic acolo tipul de anticomunism pe care îl susţinem, atît eu cît şi colegii mei din comisia pentru analiza dictaturii comuniste. Punctul de la care plecăm este ce a fost secolul XX şi acceptarea ideii că secolul XX nu s-a încheiat; sigur, din punct de vedere cronologic s-a încheiat, dar marile lui probleme continuă. Una dintre marile dileme ale secolului XX a fost, pentru a-l relua pe Raymond Aron, relaţia între democraţie şi totalitarism. Această relaţie rămîne o problemă vitală şi acum: lupta între democraţie şi inamicii săi mi se pare că nu s-a epuizat. Secolul XX a fost un secol al marilor furtuni ideologice. În cartea sa Trecutul unei iluzii, François Furet spunea că relaţia între comunism şi fascism se află în inima explicării lui ca secol al acestor ambiţii, pasiuni, seducţii ideologice. Comunismul şi fascismul nu au fost regimuri de semn opus, ci au reprezentat încarnări de tip diferit ale totalitarismului ca sistem politic original apărut în al doilea deceniu al secolului XX, cu rădăcini deopotrivă în naţionalismul şi în socialismul secolului al XIX-lea. Şi unul, şi celălalt se înrădăcinează deopotrivă în naţionalism şi în socialism. Comunismul şi fascismul sînt cele două încarnări ale principiului totalitar de organizare a existenţei umane, în care toate faţetele şi dimensiunile existenţei umane sînt supuse controlului unei entităţi politice care n-a existat pînă atunci în istorie, o entitate mereu în mişcare. Transformismul care face parte din ideologie este tradus şi în structura însăşi a acestei entităţi politice, care este un partid-mişcare, nu este un partid de tip tradiţional, nu este o entitate de tip "partid liberal" sau "partid conservator".Ce se întîmplă cu opoziţia faţă de totalitarism? Aici trebuie să fim foarte atenţi şi să căutăm nuanţele. Cînd se discută despre antifascism, nu tot ce este antifascist este neapărat democratic, după cum nici tot ce este anticomunist nu este democratic. Avem deci nevoie de tipologii ale antifascismului şi anticomunismului. Stalinismul, cel puţin aparent, într-o primă perioadă, este antifascist: între 1929 şi 1939. Sînt şi momente cînd Stalin cochetează cu Germania nazistă, prin 1935, dar nu o face pînă la capăt, iar pînă la pactul din 1939, oficial, Uniunea Sovietică este avanpostul antifascismului mondial. Pe de altă parte, avem situaţia anticomunismului; cel dintîi este anticomunismul Gărzii albe, dar există şi un alt tip de anticomunism, foarte interesant, care este unul de stînga: de pildă, menşevicii, care sînt printre primele victime ale bolşevicilor, pentru a nu mai vorbi despre Partidul Constituţional-Democrat, cadeţii, care au reprezentat o voce anticomunistă în perioada respectivă, în Rusia. Lucrurile explodează în martie 1921, cu insurecţia de la Kronstadt, şi vor duce către direcţia de care mă simt legat, a anticomunismului liberal sau, mai bine zis, a liberalismului anticomunist. A fost prima staţie a acestei fenomenologii a rupturii de comunism, deci a apostaziei, care avea să ducă mai departe la "comunismul libertar" din Spania anilor 1936-1937, lichidat de agenţii Cominternului, apoi la revoluţia din 1956 de la Budapesta, la "Primăvara de la Praga" din 1968 şi la "Solidaritatea" din Polonia. Există deci o întreagă direcţie care îşi are rădăcinile în acest anticomunism care refuză totalitarismul bolşevic. Care era deviza marinarilor insurecţionişti de la Kronstadt? "Consilii/soviete fără comunişti!" Dacă vreţi, în felul său şi fără să-şi dea seama, poate că şi fenomenul Piaţa Universităţii din 1990 a fost tot o expresie a acestei spontaneităţi antitotalitare, pentru că asta cerea, în fond: libertate şi democraţie fără comunişti.De ce este jenant să spui că eşti anticomunist? Din cauza unui tip de interpretare a lecţiilor şi concluziilor celui de-al doilea război mondial. Al doilea război mondial s-a terminat de o manieră hard, iar războiul rece s-a terminat de o manieră soft. În cazul războiului rece, învingătorii şi învinşii nu sînt atît de bine delimitaţi, cum sînt în cazul celui de-al doilea război mondial. După al doilea război mondial, anticomunismul îşi pierde din semnificaţie, iar antifascismul devine o datorie morală. E mult mai puţin clar, după războiul rece, că anticomunismul ar fi o datorie morală; să ne gîndim la discuţiile din Franţa - dar şi din Italia sau Germania - în legătură cu Cartea neagră a comunismului: avem tot felul de "anti-cărţi negre ale comunismului" în care ni se explică detaliat care ar fi diversele beneficii ale comunismului. Al doilea război mondial a fost însă şi el un act istoric complicat, trebuie să ne gîndim întotdeauna cine l-a cîştigat şi de pe ce poziţii, după cum şi în ceea ce priveşte războiul rece trebuie să ne gîndim cine l-a cîştigat şi de pe ce poziţii. Dacă admitem că războiul rece a fost pierdut de Uniunea Sovietică şi de aliaţii ei plasaţi pe platforma ideologică a marxism-leninismului, atunci sigur că războiul rece este cîştigat de valorile democraţiei liberale. Din acest punct de vedere, eu susţin valorile unui liberalism civic care conţine proiectul moral al anticomunismului. Este un liberalism civic cu o tradiţie foarte onorabilă, care ar trebui mereu vizitată şi revizitată, considerată şi reconsiderată. Există o întreagă tradiţie a antisocialismului, care vede originile constrîngerii şi ale conformismului etatist în întregul proiect socialist - evident, mă gîndesc la libertarieni; apoi vin ceilalţi, urmaşii lor, mai puţin riguroşi decît von Mises şi Hayek, dar sînt surse de inspiraţie pentru liberalismul civic anticomunist. Între alţii, l-aş aminti pe Albert Camus, care spunea la un moment dat că "nici unul dintre relele căruia totalitarismul îşi propune să-i aducă remedii nu este mai rău decît totalitarismul însuşi". Există apoi întreaga gîndire de după 1937-1938 a lui Orwell, apoi Arthur Koestler (după ruptura de comunism) şi Leszek Kolakowski. Un element interesant, care nu s-a întîmplat cu fascismul, dar s-a întîmplat cu comunismul: cele mai percutante lovituri la adresa comunismului au venit din direcţia ex-comuniştilor. Nu avem în egală măsură un asemenea tip de lovituri la dreapta extremă.Rolul Diavolului în istorieCred că avem o tradiţie nobilă a anticomunismului liberal, dar este o tradiţie ponegrită şi insultată. Şi astăzi se publică în Occident cărţi care demască, de pildă, Congresul pentru Libertatea Culturii. Acest Congres s-a înfiinţat în 1950 şi a avut drept fondatori, printre alţii, pe Raymond Aron, Ignazio Silone, Sidney Hook, Karl Jaspers, Manes Sperber, Stephen Spender, Arthur Koestler, A. J. Ayer. Acest Congres a publicat cîteva dintre cele mai bune reviste: Der Monat, care apărea la Berlin, Encounter, care apărea la Londra - poate cea mai bună revistă intelectuală de limbă engleză, timp de cîteva decenii - şi Preuves, care apărea la Paris, şi la care publicau în epoca respectivă, între alţii, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Într-o epocă în care ni se spune că intelectualii nu contează, că ar trebui să tăcem din gură şi să ne vedem de treburile noastre, eu cred că aceste reviste au demonstrat că intelectualii contează, nu se jenează să spună nişte adevăruri esenţiale, chiar dacă monopolul consensului oficial e diferit. În 1967 s-a aflat că o parte din fondurile destinate susţinerii acestui Congres veneau, sub acoperire, de la CIA. Acest fapt a fost comentat astfel de filozoful A.J. Ayer: "nu cred că în istoria CIA s-a găsit vreo cauză mai bună pentru folosirea fondurilor". Nu cred, aşadar, că există vreun motiv de jenă în ceea ce se numeşte anticomunism liberal, anticomunism social-democrat sau anticomunism conservator. Acestea sînt cele trei tipuri de anticomunism ca datorie şi opţiune morală - sînt profund respectabile şi fac parte din tezaurul de supravieţuire a unei civilizaţii democratice. În România de astăzi, problema anticomunismului social-democrat este mai gravă, pentru că în general social-democraţia se află în derivă şi suferinţă din cauza unor grave imposturi, în condiţiile în care se pretind social-democraţi nişte oameni care au foarte puţină empatie pentru ceea ce a reprezentat social-democraţia autentică în România.Trebuie spus un lucru: în Germania a existat un consens politic democratic în momentul în care a avut loc condamnarea comunismului - a fost făcută prin intermediul unei comisii votate de Bundestag; de fapt, o comisie a Bundestagului. (Închipuiţi-vă o astfel de comisie a Parlametului român, cînd la condamnarea comunismului am avut ce-am avut...) Cred că pentru a exista un consens politic democratic în România avem nevoie să construim afirmarea unui spirit antitotalitar informat, viguros, robust şi, mai cu seamă, dezinhibat. Nu există absolut nici un element care să ne facă să slăbim această direcţie a anticomunismului democratic.Am, în încheiere, şi un punct de vedere ceva mai polemic. A circulat de multă vreme în Occident o ideologie a anti-anticomunismului, bazată pe principiul "eu nu sînt doar un democrat, sînt şi un anti-anticomunist": de la Jean Paul-Sartre, care spunea "l’anticommuniste c’est un chien", şi pînă la Günther Grass şi alţii, la care apar elemente de autoculpabilizare (de genul "naziştii au fost anticomunişti, cum poţi fi şi tu anticomunist?"). Mă întreb cine sînt anti-anticomuniştii în România de azi? Pe cine deranjează condamnarea comunismului? Avem tot felul de figuri interesante - de la nostalgicii de tot felul, pînă la partizanii unei opere de closure, din care dispare orice contur al culpei şi orice aluzie la dihotomia bine-rău. Am citit diverse articole în care se refuză însăşi ideea unei referinţe la faptul că există o dihotomie bine-rău care este fundamentală pentru buna funcţionare a oricărei democraţii. Se refuză ideea că, asemenea nazismului, comunismul a reprezentat de fapt o experienţă revoluţionară de tip nihilist. Eugen Weber, născut în România, recent petrecut dintre noi, fost profesor la University of California din Los Angeles, a scris studii faimoase exact pe tema "fascism şi comunism ca mişcări revoluţionare cu caracter nihilist-demonic". Comunismul a reprezentat, în sensul cel mai real al cuvîntului, "o încarnare a Diavolului în istorie", cum spunea Leszek Kolakowski într-un interviu; iar cînd cel care îi lua interviul a întrebat: "folosiţi această expresie ca metaforă, nu?", Kolakowski a răspuns: "nu, cîtuşi de puţin", explicînd apoi că, pentru noi, Diavolul a fost ceva palpabil, viu, reprezentat de membrii Comitetului Central al Partidului, de ofiţerii de securitate, de ideologii partidului. Acesta a fost Diavolul în istorie.