Gîndiți-vă cîteva secunde: care este cea mai cruntă pedeapsă la care poate fi supus un om în zilele noastre? În societățile avansate, răspunsul este menținerea în izolare, fără contact cu alți oameni.

Mi-am pus această întrebare atunci cînd am părăsit Bucureștiul pentru Londra, conștient fiind că plecarea în străinătate este, parțial, o autopedepsire. Oricît te-ai minți, prieteniile pe care le lași în spate nu vor mai fi la fel, oamenii își vor continua viețile fără tine, iar o posibilă revenire îi va găsi în alte etape ale vieții lor. Nu știam cum îmi va fi acolo, dar mi-am asumat acest cost al plecării de la început.

După ce m-am obișnuit cu eficiența Londrei, mult diferită de viața boemă din București, am început să văd prieteniile altfel. În București, arareori stabileam o întîlnire cu un prieten cu două săptămîni în avans, pe cînd aici e ceva firesc să confirm că vin la o petrecere și cu trei luni înainte. Costurile asociate prieteniei – de timp, financiare, de oportunitate – devin mai evidente aici, iar oamenii știu că și ceilalți au un calendar încărcat.

La fel de evidentă devine importanța proximității prietenilor. Într-un oraș atît de mare precum Londra, contează dacă cineva stă la două sau la nouă cartiere distanță. Am prieteni aici pe care-i văd mai rar pentru simplul motiv că stau la sud de Tamisa, iar o întîlnire cu ei devine o excursie de o zi. De aceea, primele legături pe care le-am format au fost cu oameni din cartier, cum au fost băieții de la sală cu care ieșeam la fotbal.

Totuși, cum mi-am făcut prieteni în Londra? A ajutat faptul că sînt un om norocos de fel, care are adesea parte de ceea englezii numesc „serendipity“ – circumstanțe neplanificate care aduc lucruri bune. Cred că norocul de care m am bucurat în viață a venit și datorită naturii mele de om curios, mînat de setea de a descoperi lucruri și oameni noi, și de dorința de a-i descoase după ce i am găsit. Londra e locul ideal pentru a cunoaște persoane din întreaga lume, iar în cei patru ani petrecuți aici am dialogat cu oameni din zeci de țări. Dacă ești deschis și sincer dornic să-l înțelegi pe cel de lîngă tine, e greu să nu formezi legături în timp.

Nu a stricat nici faptul că am fost mai mereu o ființă „cybersocială“, așa cum i-a denumit cercetătoarea Zeynep Tufekci pe oamenii ce pot forma natural prietenii online și care pot dezvolta virtual aceste relații. Cealaltă categorie, cei „cyber-asociali“, au senzația că interacțiunilor online le lipsește autenticitatea unui contact față în față. Faptul că fac parte din prima categorie a contat mult în formarea unor noi prietenii în Londra. Fie români, fie străini, am cunoscut numeroase persoane mai întîi prin Facebook, aprofundînd ulterior relația pe viu.

Cu toate acestea, este greu să îți faci prieteni foarte apropiați într-un oraș ca Londra. Parțial, asta se datorează modului în care funcționează orașele mari. Rebecca G. Adams, profesor la Universitatea din Carolina de Nord, explica acum cîțiva ani că sociologii au identificat trei elemente cruciale ce duc la formarea prieteniilor apropiate: proximitatea, interacțiunile neplanificate repetate și un mediu care încurajează oamenii să fie vulnerabili și să se deschidă în fața celorlalte persoane. „De aceea, mulți oameni își formează prieteniile ce țin o viață în anii de studenție“, explica ea.

Primele două criterii sînt o anomalie în Londra, iar deschiderea emoțională nu-i neapărat trăsătura principală a britanicilor. Chiar și așa, am avut norocul să formez o legătură strînsă cu un fost coleg de casă – în Londra, costul chiriilor ridicate duce la locuitul în comun –, iar prin el să cunosc alți oameni care mi au devenit prieteni apropiați. Știu, totodată, că situația mea este o excepție printre imigranți, multora fiindu-le greu să formeze legături noi.

Dacă te numeri printre ei și vrei un prieten nou, dă-mi un semn pe Facebook. Putem chiar să ne vedem pe viu: am un week-end liber în noiembrie. 

Marius Comper este Senior Editorial Associate la NewsNow și trăiește la Londra.

Foto: Mircea Struţeanu