Jurnalist român, caut discriminare italiană

Publicat în Dilema Veche nr. 241 din 25 Sep 2008
Dilema veche la Timpul prezent   Ce vrei să te faci cînd vei fi mare? png

În perioada 1-4 septembrie, Agenţia de Monitorizare a Presei împreună cu Open Society Institute au invitat un grup de jurnalişti să ia parte la experimentul "Jurnalist român în România - Rom pentru o zi în Italia". Experimentul a constat în deghizarea jurnaliştilor în romi pentru a lua incognito pulsul real al societăţii italiene. Travestiţi în ţigani, aveam să aflăm dacă în Italia există discriminare faţă de romii din România, iar dacă există, în ce grad şi cum se manifestă aceasta. Aeroportul Otopeni. Sîntem îmbrăcaţi în haine ţigăneşti. Fetele poartă fuste lungi, înflorate, şorţuri pe deasupra, baticuri colorate, salbe şi cercei. Bărbaţii, dintre care trei chiar sînt de etnie romă, au costume negre, pantaloni şi vestă, pantofi lăcuiţi, cămăşi galbene (sau roşii), pălării de fetru cu boruri largi. Interpretăm parcă un rol şi ne amuză teribil să tragem cu ochiul la reacţia celor din jur - deşi, la ora matinală 4, nimeni nu se uită la noi, ţiganii, în nici un fel. Alimentaţi însă cu tot felul de prejudecăţi, sîntem tentaţi să exagerăm orice privire, să interpretăm orice gest, să provocăm reacţii prin holbatul insistent după discriminare. Mai ales că ne aşteaptă... Italia, cea plină de rasişti, cea plină de xenofobi, macaronari care ne vor sparge capul şi ne vor linşa în plină stradă din pricina proaspăt asumatei etnii. Decolăm, aşadar, cu avînt jurnalistic, spre "infern". REACŢIA ITALIANĂ: NICI O REACŢIE Aterizăm la 7,30 pe aeroportul din Roma, fără nici un fel de incident rasist sau de altă natură în avion. Aşteptăm controlul paşapoartelor. Gîndim: aici le-o ardem! Aici trebuie să-i facem cu ou şi cu oţet! Să-i vadă toată lumea cît sînt de rasişti italienii ăştia! Pregătiţi camera ascunsă! Ne aşezăm la coada (aia mică) pentru cetăţenii europeni. Aşteptăm să fim discriminaţi. De la cealaltă coadă, (aia mare) non-UE, sîntem priviţi cu jind, cu oboseală, de un şir lung de pakistanezi, nigerieni şi asiatici. Ni se aruncă aceleaşi priviri pe care le aruncam şi noi, în urmă cu doi ani. Dar îmi revin: eu trebuie să fiu cea discriminată! (aşa am tot citit şi am tot auzit prin presă că e trendy). Ajung la ofiţerul de serviciu. Îi întind buletinul, abia aşteptînd reacţia acră, suspiciunea cu iz de discriminare. Îmi ia însă actul, îl scanează cu privirea, îmi face un semn plictisit să trec. Sînt aproape blocată: adică cum mă lasă să trec? Atît? Fără nici o tresărire? Fără nici un fel de întrebare? Păi, cum rămîne cu italienii care rup gîtul românilor? Dar mă liniştesc. Totul e la început. Sîntem în Roma, dar ne îndreptăm spre Napoli, oraşul care abia aşteaptă sînge de ţigan român! NAPOLI: SALVATORE, VALENTINA ŞI MICUL GERMENE DE DISCRIMINARE SOCIALĂ Cu greu însă ai putea fi remarcat pe străzile din Napoli. Printre gunoaiele care zboară prin aer, strecurîndu-te prin traficul absolut dement (în tot oraşul pare că sînt doar vreo patru semafoare, iar regulile de circulaţie: ce sînt alea?), dînd la tot colţul de nigerieni şi asiatici, cu ale lor afaceri mărunte şi ambulante (de la genţi Dolce & Gabbana de 15 euro, întinse pe pături în plin bulevard, la migdale caramelizate şi suveniruri făcute din gunoaie reciclate), noi, în hainele noastre ţigăneşti, nu facem decît să părem de-ai locului, coloraţi şi inediţi. Lăsăm strada în mozaicul ei cultural şi descindem într-un restaurant. Poate măcar de aici ne vor da afară... Apare însă Salvatore. Decepţie! Zîmbetul pe buze, italiana lui de te topeşte pînă în adîncul inimii şi soţia care, în timp ce italianul ne prinde în vrajă, ne şi aranjează o masă mare. Nu care cumva să scape un grup atît de gras la buzunare. După ce ne laudă meniul zilei (paste carbonara, o nebunie, n-aţi mîncat şi nu veţi mai mînca în viaţa voastră aşa ceva!), Salvatore ne întreabă curios şi plin de curtoazie: "Sînteţi cumva spanioli?". Răspundem cu un "nu" prelung, apoi pescuim o urmă de discriminare: "sîntem români". Nici o reacţie. Plusăm: "sîntem ţigani români". Atunci, gura lui Salvatore se lăţeşte într-un rînjet enorm, ca şi cum s-ar fi prins că vrem să-l ducem cu preşul: "Nu mă păcăliţi voi pe mine! Voi n-aveţi cum să fiţi ţigani! Voi sînteţi curaţi, vorbiţi civilizat... Ţiganii poartă pijamale jegoase pe sub haine, put şi cerşesc". Şi de aici începe discuţia. Una serioasă, în care lăsăm la o parte orice fel de intenţie în travesti. Aflăm despre Salvatore că este patronul restaurantului, că are două fiice, jurnaliste amîndouă, că s-a născut şi a trăit toată viaţa lui în Napoli. Discriminarea ţiganilor români? Există în Italia? Se gîndeşte puţin, nu ne dă răspunsul imediat. "Este o chestiune de inteligenţă la mijloc - ne spune - discriminarea va fi mereu o problemă omniprezentă, conflicte etnice vor exista întotdeauna, din cauza diferenţelor culturale foarte profunde existente între diferitele grupuri. Fiecare va încerca să îşi impună cultura proprie. Problemele încep întotdeauna cînd un grup mai puternic întîlneşte unul mai slab, atît economic, cît şi educaţional. De aici începe discriminarea." Despre italieni ne spune că nu sînt nici mai răi, nici mai buni ca alţi oameni. Ne dă exemplul străzii napolitane: oriunde te uiţi, vezi oameni diferiţi, din toată lumea. Pakistanezi, chinezi, n-ai cum să recunoşti o etnie, n-ai cum să "discriminezi" doar pe baza unui costum. Cînd vine vorba de ţigani însă... da, îi recunoşti. Majoritatea se disting prin sărăcie, prin faptul că nu se spală şi că sînt mai tot timpul la cerşit. Un lucru absolut scandalos: ies cu copiii la cerşit. Aici, Salvatore laudă decizia Guvernului italian de a pune piciorul în prag. "E foarte bine că le iau copiii, dacă ies cu ei la cerşit. Poate că pare inuman, dar este o lege care responsabilizează." Întrebăm, pentru a mai distruge un mit: "Fac italienii diferenţa între români şi romi sau pentru voi sînt totuna?". Ne răspunde pe nerăsuflate: "Bineînţeles. Românii sînt oameni ca noi. Ţiganii însă...". Cînd îi povestim despre experimentul pe care îl facem, rîde şi ne spune, pe de o parte, că arătăm prea curaţi ca să strîngem măcar un euro, darămite ca să fim discriminaţi "ca ţigani". Pe de alta, devenind destul de serios: "Şi totuşi, este o provocare ce vreţi voi să faceţi". Mărturisesc, gîndul ne-a trecut prin cap: ar trebui să părem mai jalnici, ne-am zis, să fim murdari; cineva a sugerat chiar să intrăm într-un magazin şi să ne grupăm în jurul unui produs, acoperindu-l cu fustele noastre cele multe. Dar am renunţat, pentru că abia de acolo ar fi început provocarea şi am fi fost noi cei care ar fi atribuit unele antecedente imaginii romilor. Ceea ce am vrut am obţinut îndeajuns prin felul nostru normal de a fi: prejudecata nu ia niciodată naştere fără o scînteie. Varianta feminină a lui Salvatore am întîlnit-o a doua zi, în Pompei. Valentina este patroana restaurantului Luculus şi ne etichetează pe fiecare drept: ruşi, nemţi sau arabi. Unul singur arată a italiano vero. Nici măcar pe romii din grupul nostru nu-i recunoaşte drept "ţigani". Pentru Valentina, la fel ca pentru mulţi italieni cu care am stat de vorbă, "tzingari" înseamnă de fapt un grup social. N-a auzit de romi, nu ştie ce sînt aceştia, habar n-are că există o etnie romă. De altfel, ne-a mărturisit că ar angaja la orice oră în restaurantul ei un "ţigan" care ar arăta ca unul dintre noi. Însă, în nici un caz, un rom care arată a ţigan. AUTORITĂŢILE Dacă n-am găsit discriminare pe străzi, pe la terase sau prin magazine, cu atît mai puţin am găsit-o la funcţionarii publici. La Poliţie am mers în penultima zi a experimentului, declarînd că sîntem nomazi şi că vrem să ne stabilim într-o tabără de pe lîngă oraş. Am fost primiţi absolut normal, ni s-au explicat clar toate procedurile pe care le aveam de parcurs. Fără nici un semn de respingere sau de suspiciune. Întrebînd de amprentări, ni se spune că în primul rînd trebuie să ne hotărîm unde ne stabilim, şi abia după ce încep procedurile de stabilire, şi doar dacă nu avem acte, vom fi amprentaţi. Ca o măsură de precauţie pentru noi. CONCLUZIILE EXPERIMENTULUI Am putea spune că experimentul a dat greş. Că nu există discriminare. Am da însă dovadă de superficialitate. În primul rînd, experimentul a demonstrat că lucrurile în Italia nu stau atît de rău cum le fac să pară ziarele şi agitatorii publici. În al doilea rînd, în cazul non-existenţei discriminării... dacă totuşi nu ar exista o minimă animozitate, cum au fost posibile incendierea şi revolta de acum cîteva luni contra taberelor de romi de la periferia oraşului Napoli? Este adevărat: în cele patru zile petrecute în Italia, îmbrăcaţi ţigăneşte, nu am fost agresaţi pe stradă, nu ne-a fost interzis accesul în nici un fel de instituţie publică. Ba din contră. Oriunde am mers, am fost priviţi admirativ, uneori curios, dar niciodată jignitor. Secretul ne-a fost cumva lămurit: eram prea bine îmbrăcaţi. Prea curaţi. Ne purtam după acelaşi cod social pe care îl are majoritatea. Nu eram ostentativi prin gesturi, doar "interesanţi" prin costumaţie. Cu toate acestea... ţiganii români din Italia poartă cam aceeaşi etichetă pe care o au şi în România. Sînt văzuţi în Napoli ca un grup social, nu ca un grup etnic. Poţi, la fel de bine, să fii asiatic, dar dacă porţi haine jerpelite şi cerşeşti, eşti etichetat: ţigan. (Ca o completare: întrebat de cineva din grupul nostru: "Ce se întîmplă cu ţiganii italieni?", un italian ne-a răspuns ferm: "noi nu avem ţigani!") Italienii nu discriminează astfel rasa, ci sărăcia şi obiceiurile derivate din aceasta, pe care le consideră antisociale: cerşitul, hoţia, infracţiunile... toate acestea fiind apanajul unui grup social aparte, un grup etichetat drept: ţigani. Ce simt şi ce fac în realitate italienii pentru ţiganii noştri? E vorba de acte de agresiune? De grupuri organizate să-i extermine sau de trezirea unui oarecare sentiment de compasiune şi de conştientizare a problemei? Aveam să aflăm toate acestea în timpul descinderilor în taberele de romi de la periferie.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Riscurile alcoolului la plajă: deshidratare, leșin, accident vascular, înec. Cum să bei prudent, dacă nu te poți abține
Deși e tentant și poate părea distractiv, consumul de alcool în apropierea apei și sub un soare arzător vine cu unele riscuri reale de siguranță. Yahoo Life a publicat sfaturile unor experții în sănătate pentru a evita deshidratarea, bolile cauzate de căldură și accidentele.
image
Un cunoscut economist român oferă un premiu de 100.000 de euro, cu o singură condiție. „Vi-i dau eu, mă angajez aici”
Economistul Andrei Caramitru se angajează să ofere un premiu de 100.000 de euro. Există însă și o condiție importantă pusă celor care ar vrea să se bucure de acești bani.
image
Ce ne spun accidentările repetate ale lui Halep: doctorul Alin Popescu a explicat cazul Simonei ca la carte EXCLUSIV
Accidentările repetate cu care se confruntă Simona Halep sunt des întâlnite în cazul sportivilor care revin în competiții după absențe îndelungate.

HIstoria.ro

image
Un asalt dincolo de orice imaginație, în „Historia” de mai
„Un asalt îndrăzneţ, dincolo de orice imaginaţie“. Așa a numit Churchill operațiunea de salvare a lui Benito Mussolini din hotelul Campo Imperatore, în ziua de 12 septembrie 1943. Dosarul de luna aceasta este dedicat unui raid ca în filme, prezentat pas cu pas. Revista vă așteaptă și cu alte surpri
image
Spitalul de la Palatul Regal: Regina Maria, „mamă a răniţilor”
Regina Maria începuse, încă din anii neutralităţii, un plan de susţinere al războiului din punct de vedere sanitar şi medical, bazându-se pe experienţa – ce-i drept, mai redusă – din timpul războiului balcanic.
image
Căsătoria lui Caragiale cu gentila domnişoară Alexandrina Burelly
Ajuns director la Teatrul Naţional, funcţie care nu l-a bucurat atât de tare precum credea, Ion Luca Caragiale a avut în schimb o mare şi frumoasă împlinire: a cunoscut-o pe viitoarea doamnă Caragiale.