Istoria - o salbă de secrete sparte
"Şi acum ce facem?" - se pare că a întrebat Winston Churchill în dimineaţa de noiembrie 1940 în care distinsul sir Winterbotham (şef de departament la serviciul secret MI6) i-a spus, cu voce joasă: "Domnule prim-ministru, dragă Winnie, am aflat că germanii vor bombarda intensiv oraşul Coventry peste cîteva zile". Cum aflase Winterbotham? Simplu: el conducea echipa de cifrori care "spărsese" de ceva vreme codul Enigma - după numele maşinii de criptare folosite de ierarhia lui Hitler pentru a-şi transmite mesajele confidenţiale pe fronturi. Cînd, în 1939, armata germană adoptase acest cod, el trecea drept inviolabil; maşinăria pe care se baza furniza 150 de milioane de combinaţii cifrice posibile, iar cifrorii de la Berlin schimbau uneori algoritmul de lucru la fiecare 24 de ore. Şi totuşi, s-a întîmplat: codul a fost spart de o echipă mixtă - o splendidă adunătură de nobili englezi, evrei polonezi refugiaţi şi savanţi francezi distraţi, cu toţii amatori de scotch şi pasionaţi de matematică - şi aşa se face că, în cele mai crunte luni ale războiului, la Londra se descifrau zilnic pînă la 2000 de mesaje germane. "Şi acum ce facem?" - ar fi întrebat deci Churchill, iar Winterbotham ar fi ridicat din sprîncene şi i-ar fi răspuns: "Winnie my dear, e treaba ta să iei o decizie, nu a mea". Şi premierul a decis: pentru a păstra secret faptul că mesajele germane nu mai sînt taine pentru Albion, nu s-a luat nici o măsură. După o noapte de bombardament sălbatic, pe 15 noiembrie Coventry era o ruină fumegîndă, cu 15 mii de morţi, 20 de mii de răniţi şi restul populaţiei înnebunite de groază. În mod cert, Churchill poate fi condamnat pentru asta (unii au şi făcut-o), dar la fel de cert este că dacă populaţia din Coventry ar fi fost evacuată, în iunie 1944 debarcarea din Normandia (operaţie în care codul Enigma a jucat un rol esenţial) ar fi fost cvasi-imposibilă. Amor nebun cu Cleopatra Cazul de mai sus nu este, totuşi, emblematic. Istoria tuturor ţărilor şi tuturor epocilor musteşte de secrete - din simplul motiv că lumea nu este perfectă (şi chiar de ar fi, probabil că s-ar găsi o mînă de oameni care să considere că nu e bine ca acest lucru să ajungă chiar la urechile tuturor!). Nu mă refer aici la secretele mărunte, de alcov. În era digitală, a fotografiei, a filmărilor şi înregistrărilor sonore la îndemîna oricui, nici nu văd cum ar mai exista asemenea secrete. În dramaturgia clasică românească, Zoe Trahanache şi prefectul Tipătescu sînt şantajaţi cu o scrisorică de amor pe care adversarii lor sînt suficient de aiuriţi încît s-o piardă, la rîndu-le, înainte de a o da la ziar. Dacă cei doi amorezi ar fi pierdut măcar un telefon mobil, cu mesajele SMS şi eventuale fotografii color, ei s-ar regăsi azi în galeria şocurilor de seară de la OTV. Ştiu că vi se pare o blasfemie ce spun şi poate nici nu credeţi, însă aflaţi că aşa stau lucrurile - doar aţi văzut ce deschis faţă de ziariste s-a dovedit chiar şi un preşedinte contemporan, în momentul în care a uitat să închidă un celular. Dar, ieri şi azi, a existat şi mai există o şansă pentru evitarea dramelor: apariţia cîte unui cetăţean turmentat, cu inimă bună şi de regulă păcălit la vot - categorie de oameni de care, totuşi, România nu duce lipsă. Sau vreţi să vorbim despre Franţa? Acolo, în foiletoanele clasice, de secretele mici se ocupă cameristele şi amantele, iar de cele importante - jurnaliştii. Pe la 1845, pe cînd Dumas îşi publica romanul în Le Journal des débats, fictivul conte de Monte Cristo propaga un pretins secret prin mituirea unui agent de telegraf şi prin manipularea unui ziar. Prin 2007, pe cînd preşedintele francez Sarkozy a rătăcit un SMS către fosta sa soţie, prietenii săi au acuzat agenţiile de presă şi patronii de ziare. Un fel de a spune ce qui fut, cela sera. Oricum, tot e bine, dat fiind că în alte ţări cameristele şi amantele devin jurnaliste - şi de aici tot farmecul. Nu vreau să expediez în anecdotic secretele de alcov şi nici interferenţele lor cu Istoria. În Franţa sau în România şi oriunde în timp şi spaţiu, confidenţele şi intimităţile (măcar aparent secrete) au adus victorii sau înfrîngeri, au creat miniştri şi ministrese, au propulsat sau dărîmat cariere. Unul dintre cei mai sobri savanţi ai secolului al XIX-lea - istoricul Mommsen - spunea că istoria Imperiului Roman ar fi arătat altfel dacă nu s-ar fi aflat cu cine îşi petrecea Iuliu Cezar nopţile odată ajuns la Alexandria, în Egipt. Instituţiile secretului şi aria de credibilitate Totuşi, aş vrea să pun accentul pe altceva. În politică, la un anumit nivel, secretele sînt inevitabile. Păstrate sau nu, devoalate au ba, ele modelează oameni şi epoci. Iar cel mai important lucru este că secretele îşi creează propriile instituţii. Toate serviciile secrete din lume îşi au rădăcina în teama că secretul propriu nu poate fi păstrat şi că cel al vecinului nu poate fi spart. Asta în teorie - în practică, e mult pînă cînd e creat un serviciu secret; ulterior, el şi cei care-l compun fac aproape orice pentru a-şi justifica existenţa. În istoria modernă a lumii, serviciile secrete au date de naştere şi date de schimbare a numelui - şi foarte rar date de dispariţie, pur şi simplu. Această ştafetă cere mîini multe şi ştie unde să le caute. La fel de bine poţi să spui că secretele fac Istoria, după cum poţi demonstra şi contrariul - pentru că în aceeaşi Istorie există secrete care nu au fost luate în seamă de nimeni dintre iniţiaţi. În iunie 1941, Stalin fusese prevenit că Germania va ataca URSS, dar nu a crezut - fiind convins că este o intoxicare a lui Churchill. În 1968, Alexander Dub¡cek a fost prevenit de Ceauşescu (a cărui Securitate era şi atunci destul de eficientă) că Brejnev îi pregăteşte ceva, dar nu a crezut. Aş spune că există, în linii mari, o deosebire între secretul de la Est şi secretul de la Vest, între cel latin, slav sau anglo-saxon. E o constatare empirică, fără pretenţii: există ţări în care orice secret, înainte de a ajunge taină, eşuează în bîrfă. Exemplu: acum aproape zece ani începea să se vorbească în România despre o binecunoscută femeie din politică ale cărei foste dosare... aşa şi pe dincolo. Mulţi iniţiaţi povesteau despre caz - şi totuşi, în 2005, cînd afacerea a ieşit pe tapet, mai ales iniţiaţii - care pînă atunci bîrfiseră copios - au mimat surpriza şi au masacrat personajul. Iarăşi, să tot fie trei ani de cînd se vorbeşte despre un notoriu azi bărbat de televiziune al cărui pact cu Secu, din anii juneţii, n-ar mai fi chiar o taină - dar la fel de mare va fi "surpriza" cînd îi va veni şi lui momentul. Concluzia? Nu una, ci două. Prima: Churchill şi-a păstrat secretul, dar nu şi sîngele rece; în replică la bombardarea Coventry-ului, în noaptea de 13 spre 14 februarie 1945, Dresda germană a fost ţinta a sute de bombardiere aliate, care au lăsat în urmă 35 de mii de morţi şi un oraş distrus în proporţie de 90%. Şi a doua: nu secretele sînt bicisnice sau măreţe, ci scopurile în care ele sînt uzate. Dacă marea taină a Universului ar fi folosită pentru compromiterea Miţei Baston, atunci chiar că văzutul şi nevăzutul n-ar fi decît foile unei cepe uitate afară-n ger.