Luna trecută, prietenul meu Doug a fost cam supărat. Ziua de leafă i-a picat chiar cînd a fost plecat pe teren. Fără să-şi dea seama, secretara i-a trîntit „check-ul“ cu chenzina pe birou, fără să-l bage într-un plic şi fără măcar să-l pună aşa, mai ferit. A doua zi, sosind la serviciu şi văzîndu-l cum stătea pe masă, Doug s-a uitat mirat în jur la colegii cu care împărţea biroul. Toţi se uitau liniştiţi la ecranele lor. Avuseseră timp berechet să studieze micul dreptunghi de hîrtie. Avea sentimentul că se produsese o nenorocire: toţi colegii ştiau exact cu cît era plătit. 

Secretul salariilor este o realitate numai în firmele private. Ele sînt confidenţiale, din mai multe motive, dar unul dintre ele este negocierea salariului. Dacă la interviu obţii un salariu mai mare, eşti imediat atenţionat că trebuie păstrată discreţia. Adică e în interesul tău să nu spui colegilor cu cît eşti plătit(ă), ca nu cumva să aibă motiv să ceară şi ei mai mult. Mai ales dacă productivitatea ta, în comparaţie cu a lor, lasă de dorit uneori. Ascultîndu-l pe Doug cum se lamenta despre salariul lui devenit informaţie publică mi-a venit în minte expresia de la economie politică din liceu cu „exploatarea omului de către om“.  Din cauza acestei informaţii, colegii de birou ai lui Doug nu mai puteau fi exploataţi cum se cuvine. 

Prietenul meu a fost de-a dreptul şocat de lipsa de discreţie a secretarei. Săptămîna ce-a urmat a plecat în vacanţă în Canada. Ieri s-a întors iar la muncă. L-am întrebat amical dacă a reuşit să treacă peste „şocul“ cu chenzina. A rîs şi mi-a mărturisit că nu prea. Avusese o vacanţă frumoasă, dar nu acest lucru a ţinut să mi-l povestească mai întîi, ci cu totul altceva: la aeroport, cînd a păşit dincolo de poarta de plecare, a fost trecut pe alt interval, de către personalul de securitate (TSA), şi supus unei percheziţii corporale. „M-au pipăit între picioare!“ îmi spunea el mirat. „Nu-mi puteam închipui că aşa ceva e posibil, dar am tăcut şi nu am spus nimic. Nu voiam să pierd avionul şi să-mi ruinez vacanţa.“ Zîmbea, dar numai pentru că era încurcat. 

Doug mi s-a părut un reprezentant fidel al americanilor care, deşi ţin mult la intimitatea lor (privacy – n.a.), nu reacţionează încă la toate semnele care indică dispariţia ei treptată. Realitatea este că americanii se bucurau, pînă nu demult, de garanţia deplină a dreptului la o viaţă privată. În zilele noastre însă, toate par a se transforma. Pe de-o parte, guvernul a emis legi care constrîng unele libertăţi civice în numele protecţiei cetăţeanului – aşa cum este Patriot Act: un pachet de legi votat în mare grabă de Congres, în urma atacurilor teroriste din 11 septembrie. Pe de altă parte, dezvoltarea rapidă a tehnologiei a transformat toate informaţiile, inclusiv fişele medicale, datele personale şi secretele de stat în cod binar şi le-a făcut pasibile de manipulare în spaţiul digital, deci implicit mai greu de protejat.

În cazul guvernului american, supărarea pentru pierderea intimităţii a survenit nu în urma neglijenţei unei secretare, ci atunci cînd unele informaţii cu conţinut strict-confidenţial au fost făcute publice de un australian, un tip exotic şi subţire ca un ţînţar, care sălta cu uşurinţă de pe un continent pe altul, deschizînd uşi menite să rămînă ferecate în numele libertăţii de informare. Cam aşa a fost „tors“ pe canalele de ştiri autohtone (CNN, FOX, MSNBC) „firul“ afacerii lui Julian Assange de către comentatori, experţi şi feluriţi invitaţi în studiouri: „În spatele acestor uşi deschise brusc, luaţi prin surprindere, politicieni şi oameni de stat au încremenit asemeni unor mătuşi bătrîne prinse în pijamale şi cu părul pe moaţe în budoarul lor în care s-a dat buzna din greşeală. Lumea a avut posibilitatea să admire indispensabilii coloraţi şi chipurile lipsite de fard ale diplomaţilor de tot felul şi chiar să admire «bigudiurile» în formă de directive nu tocmai democratice ale doamnei Hillary Clinton la adresa conducerii ONU. Dar la ce altceva să te aştepţi?

Guvernele în intimitatea lor sînt la fel ca oamenii (indivizii, n.a.) şi «satul» mondial ne conţine pe toţi, aşa cum sîntem, mai buni sau mai răi.“  Foarte puţin despre actualul conţinut al scurgerilor de informaţii. Doar o privire de ansamblu asupra fenomenului în sine şi o bilă neagră pentru lipsa de discernămînt a protagonistului principal. Un alt curent de opinie s-a sintetizat prin întrebarea: „Sîntem oare în pragul unei lumi în care uşurinţa cu care informaţia circulă ne obligă să ne pregătim pentru transparenţă totală?“. Doug tocmai se liniştise după peripeţiile din vacanţă, cînd chiar azi a apărut ştirea că o altă celebritate, fost guvernator al statului Minnesota şi fost luptător în ring, mai nou creator şi protagonist al unui „show“ avînd ca temă teorii conspirative de tot felul – nimeni altul decît Jesse Ventura – a dat în judecată organizaţia guvernamentală creată în 2001 sub numele de TSA (Transportation Security Administration – Administraţia Securităţii de Transport, n.a.). Motivul: i-au încălcat intimitatea în repetate rînduri prin percheziţiile draconice la care l-au supus de fiecare dată cînd a călătorit cu avionul în timpul filmărilor. 

I-am arătat lui Doug articolul proaspăt apărut pe site-ul MSNBC şi l-am întrebat dacă asta îl face să se simtă mai bine. Mi-a răspuns că „Da, sigur, dar nu numai asta“. „Ce altceva?“ l-am întrebat. Mi-a răspuns cu satisfacţie: „Ştii, Marge, care mi-a pus chenzina pe birou luna trecută, nu mai lucrează la noi“.

Laurenţiu Cârcoană este arhitect în Fargo, Dakota de Nord.