1. Fiind primul an după aderarea României la Uniunea Europeană, 2007 ar putea fi văzut din viitor ca un moment de răscruce. Termenul acesta are însă în prezent sens numai dacă este resimţit ca un set de opţiuni. Or, mă îndoiesc de existenţa acestora ca sentiment public, în sensul c-ar exista conştiinţa generală a necesităţii unor decizii instituţionale - sau a unor dezbateri - care să ducă la consecinţe sociale şi civice imediate. Am putea vorbi, cel mult, de existenţa difuză a unui asemenea sentiment sau de decizii luate individual în acest cadru. Trecerea de la "difuz" la "instituţional" nu a fost însă niciodată o specialitate românească: în 1945, societatea românească a intrat forţat în "paranteza" de 50 de ani. O presiune similară din exterior este astăzi, din fericire, exclusă, în timp ce "blîndeţea" presiunii nu face decît să favorizeze conturarea difuză a sentimentului nostru european.Deocamdată, am intrat în Europa cu un conflict major între preşedintele şi primul-ministru al ţării şi cu o ruşinoasă suspendare a preşedintelui de către parlament, corectată de electorat fără nici un fel de urmare, nici pentru guvern, nici pentru parlament. Or, asemenea furtuni în pahare cu apă le arată europenilor că demnitatea unei instituţii, pentru cei care le reprezintă, este egală cu zero. După, la fel ca înainte de aderarea la UE, furtunile vin şi trec fără nici o consecinţă: aderarea nu este, deci, un prag în mentalitatea românească. Chiar "bucuria" cu care mai ieri am primit vestea că ei "nu activează clauza" dovedeşte că noi resimţim o decizie UE ca una din afara noastră, luată de un arbitru, nu de alergătorul de pe culoarul de alături. Putem doar spera că difuzul atitudinilor noastre publice pe termen scurt se va clarifica în modificări pe termen mediu şi lung şi că, peste ani de zile, retrospectiv, noi înşine am putea exclama, uimiţi: uite, domne’, că totuşi s-a schimbat ceva. Aşa mi-am zis eu însumi astăzi, după cîteva săptămîni de absenţă, cînd am văzut asfaltată strada Edgar Quinet (dar străvechea groapă dintre Academiei şi Câmpineanu tot "am luat-o"). În fond, difuzul acesta lent este singura noastră speranţă post-2007 şi, dacă ea se va adeveri, ar fi amuzant s-o constatăm în 2027. Numai că nu vă pot promite c-o voi sărbători alături de voi. Aproape toate evenimentele de după 1989 ar fi putut modifica parcursul ulterior în percepţia noastră retrospectivă. Pot construi nu ştiu cîte parcursuri alternative, dar faptul că ele nu au avut totuşi loc arată că rămîn pur ficţionale.2. Eu cred că, peste 20 de ani, România nu va fi substanţial diferită de cea de astăzi. Istoria noastră recentă ne arată repetiţia aceluiaşi ciclu: imobilism total de vreo 20-30 de ani, în ciuda agitaţiei din paharul cu apă, schimbare bruscă, explozivă, cauzată de acelaşi imobilism, urmată de un nou imobilism, pe treapta atinsă ulterior. După decembrie 1989, au trecut mai puţin de 17 ani de imobilism agitat. Mai avem, aşadar, de aşteptat. Sorin Alexandrescu profesor emerit la Universitatea din Amsterdam, şi profesor asociat la Universitatea Bucureşti, Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, pe care îl fondează în 2001 şi al cărui director este. Ultima carte publicată: Mircea Eliade, dinspre Portugalia.