Ifigenia, în căutarea unui autor

Ion VARTIC
Publicat în Dilema Veche nr. 848 din 9 - 15 iulie 2020
Ifigenia, în căutarea unui autor jpeg

În 1990, proaspăt redactor-șef, Petru Creția publică, cu o prezentare, în Manuscriptum, o Ifigenie inedită, cu care, spune el, „se îmbogățește acum (...) cu încă o piesă” dramaturgia lui Radu Stanca; „alături de cele zece cunoscute” s-ar adăuga a unsprezecea (în realitate, dramaturgul avea deja cincisprezece piese). La baza editării nu stă manuscrisul, ci o dactilogramă a piesei, mai precis o copie la indigo a acesteia: fără foaie de autor și de titlu, nedatată și fără vreo corectură de mînă în cele treizeci și două de pagini ale ei. Dactilograma fusese adusă în redacția revistei de către Ioana Lipovanu, care o găsise în arhiva postumă a lui Radu Stanca atunci cînd îi pregătea dramaturgului pentru tipar o nouă ediție de piese inedite. Volumul respectiv a apărut în 1985, dar îngrijitoarea ediției, precaută, a lăsat pe dinafară această Ifigenie, care s-ar fi putut numi de-a dreptul Ifigenia în Aulis, deoarece, conformîndu-se lungii tradiții teatrale, ilustrează direct jertfa ce înnobilează războiul cu Troia. Dactilograma aceasta misterioasă zăcea, deci, de vreo cinci ani, în portofoliul redacțional. Căci „redacția noastră mai veche”, de dinainte de 1990, spune tot Petru Creția, lipsită de îndrăzneală, a tot ezitat să-și materializeze „intenția ei de pînă de curînd, de a o publica fără nume de autor, propunînd determinarea paternității ei comunității literare”. În sfîrșit, preluînd conducerea revistei Manuscriptum, noul redactor-șef nu numai că se decide s-o publice imediat, ci și să i-o atribuie ferm lui Radu Stanca, pe considerentul că „atît calitatea construcției și a stilului, cît și specificitatea acestora interzic categoric o altă atribuire (s.n.) sau, mai exact, o impun pe aceasta”. Aici transpare firea de artist impulsivă, imprudentă, a lui Petru Creția, căci un istoric literar adevărat, hîrșit în domeniu, nu s-ar fi hazardat – practic fără nici o probă concretă în cele cinci argumente ale sale – să-și asume „responsabilitatea unei atribuiri ferme”. El concede, totuși, că „confirmarea unui expert ar fi binevenită, după cum binevenite ar fi și eventualele mărturii de ordin extern”, adică acelea privitoare la redactarea piesei, și care „ar corobora rezultatul analizei interne”. Analiza internă a textului a făcut-o, expresiv și pasionat, chiar Petru Creția, dar, după ce am citit și piesa, „rezultatul” scontat de editor mie mi s-a părut improbabil, sugerîndu-mi, instinctiv, mai curînd un „Radu Stanca” străin de sine: cu alte cuvinte, un alt autor, necunoscut.

Recunosc că am fost cam mirat citind această Ifigenie în Manuscriptum, căci, atunci cînd scrisesem cartea despre Radu Stanca, în iarna dintre 1973-1974, nu găsisem nici un indiciu despre existența ei printre celelalte cincisprezece piese ale sale, riguros rînduite și păstrate de către actrița Doti Stanca, soția lui. Privită, însă, în sine, piesa mi-a plăcut întru totul, nu numai prin construcția ei clară și austeră, ci, în special, prin încadratura ei dramatică surprinzătoare, „realistă”, care împrejmuiește miezul tragic al istoriei Atrizilor. Atît rama primă a piesei, cu soldații-comentatori, exasperați de stagnarea lor fără speranță în Aulis, cît mai ales rama finală, cu aceiași comentatori, acum contrariați de efectul ambiguu al jertfirii Ifigeniei, conțin un sens ascuns, subversiv, vag politic, pe care nu îl puteam desluși, întrucît piesa era nedatată.

Am înțeles, însă, de ce Petru Creția a ținut să publice imediat piesa în 1990: sacrificarea Ifigeniei trimitea simbolic la aceea a tinerilor din timpul evenimentelor sîngeroase din decembrie 1989. Dar, pe de altă parte, modul cum a fost tehnoredactat în revistă textul inedit, urmărind să ilustreze foarte vizibil certitudinea redactorului-șef – Teatru. Radu Stanca. O restituire de preț – a obturat misterul paternității lui și, în loc să deschidă o discuție în jurul său, a închis-o.

Efectul s-a văzut în anii următori. De pildă, o universitară sibiană, Anca Sîrghie, care se recomandă fără încetare drept prima monografă a scriitorului, sedusă de „argumentele convingătoare ale lui Petru Creția“, a inclus, cu insistență, și această Ifigenie printre celelalte piese ale autorului Donei Juana (v. Radu Stanca și obsesia Thaliei, 1996, pp. 26, 30, 53, 59). De altfel, lui Doti Stanca i-au parvenit și două teze de doctorat despre dramaturgia soțului ei, în care doctoranzii, nededați la cercetarea istorico-literară, apelînd la aceleași „argumente convingătoare”, citează copios fragmente din aceeași Ifigenie. Alte exemple nu mai semnalez, deși sînt.

Foarte discretă, Doti Stanca s-a ferit întotdeauna să aibă reacții publice, deși era cunoscătoare pînă la cele mai mici amănunte a creației soțului ei. Cu o cruzime tipică de artist – amintindu-mi de cîte un personaj de acest tip din Ibsen ori Thomas Mann –, Radu Stanca, știind că va muri curînd, i-a cerut acestei femei de o frumusețe și o vitalitate debordante să renunțe la viața ei personală și să se dedice pregătirii pentru tipar a operei lui aproape integral postume. Îndepărtîndu-se treptat de propriile creații scenice, Doti Stanca a ordonat toate manuscrisele, separîndu-le pe domenii (poezie, teatru, eseistică, proză, corespondență primită), le-a descifrat și, totodată, le-a dactilografiat în întregime, fie pentru a fi trimise la edituri și reviste, fie pentru a fi puse la dispoziția cercetătorilor literari. Așa că ea nu se iluziona că această Ifigenie ar fi încă o piesă necunoscută a lui Radu, dar voia să afle cum a ajuns piesa între dosarele lui și cui îi aparține de fapt.

3 doty la 20 ani jpg jpeg

I-am spus, prea încrezător în mine, Dotiei (așa o numea, în tinerețea lor, Doinaș) că am cheia cu care să descifrez enigma dactilogramei, pornind de la anumite indicii. Mă gîndeam la faptul că, imediat după război, adică prin 1945-1946, marcat ca toată lumea de efectele lui, Radu Stanca intenționa să scrie un „eseu despre tragic”. Căci: „prea mari au fost evenimentele trăite de omenire în ultimele două decenii, prea cumplite încătușările de forțe și prea colosale descătușările, eliberările de aceste forțe, pentru ca omul de teatru ce a contemplat un spectacol atît de grandios pe scena istoriei mondiale să se mai mulțumească cu drama (...) ce a dominat cu autoritate teatrul primelor decenii ale secolului. (...) Și atunci, e firesc ca orientarea spre un teatru de dimensiuni mărețe, compatibile cu omul de azi, să întîlnească în drumul căutărilor sale forme de teatru corespunzătoare, cum ar fi, de pildă, tragedia”. E mare păcat că el nu a reușit să scrie chiar atunci eseul despre tragic, fiindcă avea încă toată libertatea de a gîndi în această problemă. L-a scris doar peste un deceniu, într-o epocă deja foarte restrictivă din punct de vedere ideologic. E vorba de Resurecția tragicului, eseu programatic, ce face pereche cu Resurecția baladei. Dar în 1945-1946 el avea și alte asemenea proiecte. Pe o foaie smulsă dintr-un caiet format 24 x 19 cm se află mai multe asemenea schițe: trei replici din Oedip salvat și decizia de a-l numi Eumet (iar nu Philon) pe personajul simetric lui Oedip; apoi un titlu: Demetrios sau Tragicul modern, în care ar fi definit respectiva figură istorică prin intermediul pieselor lui Schiller, Pușkin, Hebbel, Paul Ernst; în mai josul paginii, alt titlu, enigmatic, legat tot de tragic: Despre culturile atletice, și, în fine, niște proiectate Dialoguri despre teatru ce urmau să aibă loc între Borso, actorul tragic, Momus, actorul comic, Celio sau Cleonte, junele-prim, Miranda, o actriță, și Leonil, un iubitor de teatru (căci scriitorul dădea o importanță aparte esteticii receptării).

Cum încă funcționau ca un grup, și alți cerchiști s-au îndreptat apoi în aceeași direcție. I. Negoițescu face, în 1947, schița unei Cercetări fenomenologice a tragicului, iar Ștefan Aug. Doinaș începe, în 1948, un studiu amplu despre Tragic și demonic. În sensul acestor preocupări comune, Radu Stanca, în scrisoarea din 7 decembrie 1947 către Negoițescu, ne oferă un indiciu esențial, spunînd că, între lecturile sale, „s-a oprit la o Iphigenie a lui G. Hauptmann (nu cea de la Delphi, ci una din Aulis), bine făcută, deși fără să izbutească să ajungă pînă la acea «fericire tragică» pe care o atinge Iphigenia lui Goethe”. Iar în scrisoarea imediat următoare, cu referire la premiera care ar trebui să inaugureze utopicul lor Teatru „Euphorion”, al Cercului Literar, Stanca precizează: „Pentru deschidere, eu aș înclina pentru o piesă «antică», fie că ar fi scrisă de vreun modern, fie că am apela direct de la greci. Dacă am avea vreo fată de calitate, m-aș oferi fără doar și poate la o Iphigenie” (20 iunie 1946). În aceeași zi, el îi scrie lui Deliu Petroiu o scrisoare cu un conținut aproape identic. E clar că, pentru Stanca, Ifigenia era o figură emblematică, una care sintetiza în ea însăși toate morțile tinere din abia trecutul război mondial. (De altfel, în Dicționarul de mituri literare, coordonat de Pierre Brunel, Jean-Michel Gliksohn definește povestea Ifigeniei chiar în acest sens, drept „mit politic, tot atît cît mit de război”.) Am căutat Iphigenia în Aulis a lui Hauptmann, scrisă de acesta nu întîmplător în 1944, și care îi întregește Tetralogia Atrizilor, mergînd pe ipoteza că dactilograma aflată în arhiva lui Radu Stanca ar putea să fie o traducere a piesei germane, făcută în atelierul colectiv al cerchiștilor. Dar s-a dovedit că mersesem pe o pistă greșită, nu era nici o legătură între cele două piese.

Îi promisesem lui Doti că o să aflu cine este autorul piesei și de ce se găsea ea între hîrtiile lui Radu. Așa că am continuat această cercetare detectivistă, dar cu lungi intermitențe. Am căutat-o și în Tragediile dionisiace ale lui Rudolf Pannwitz, și în Tragediile elene ale lui Eftimiu, și printre multele piese ale lui Iorga sau ale lui Paul Ernst ș.a. Cum n-am ajuns la nici un rezultat, m-am reîntors la cerchiști, știind că își preluau unii de la alții proiectele.

Astfel, dintr-o scrisoare a lui Doinaș către Stanca, de la începutul anilor 1950, am aflat că la Hălmagiu, unde era profesor, îl vizita un prieten, Petre Constantinescu, fiul fostului său profesor de română. În cursul vizitelor, prietenul său îi citea piese într-un act, al căror subiect era simbolic, „îndeosebi desprins din mitologie”; una dintre ele i se păruse interesantă și lui Tudor Vianu. Acest prieten al lui Doinaș, Petre Constantinescu, își va lua mai tîrziu numele literar de Paul Everac. Așa că m-am dus la interviurile date de Paul Everac, sperînd că o să găsesc amănunte despre tinerețea lui literară. Și le-am și găsit, într-o convorbire a sa cu Al. Raicu: „Dacă voi reuși să pun în scenă la Podul Dîmboviței piesa Robinson, voi monta apoi Ifigenia în Aulis, o lucrare care poate fi jucată și pe oricare scenă din țară”. De aceea, l-am căutat pe dl. Alexandru Eugen Constantinescu, unul dintre urmașii dramaturgului. Prin confruntarea pe care am făcut-o amîndoi, a reieșit că dactilograma din arhiva Stanca este identică cu aceea din arhiva Everac. Această Ifigenie în Aulis, dramă în cinci tablouri, e scrisă de tînărul Paul Everac în 1948 și are un mesaj anticomunist. O copie a ei a ajuns și la Radu Stanca, în vederea unei posibile montări scenice. 

Ion Vartic este teatrolog, critic și istoric literar. Ultima carte: Cioran naiv și sentimental, Polirom, 2011.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.