"Ieri ar hi, dar azi nu sînt..."

Publicat în Dilema Veche nr. 435 din 14-20 iunie 2012
"Ieri ar hi, dar azi nu sînt   " png

Citind, în ziua de azi, tratatul lui Irineu din Lyon despre erezii, abia îţi poţi reprima impresia că, de fapt, ai în faţă notaţiile unui cronicar TV. Nu că descrierea sa ar fi foarte plastică – nici nu e –, dar mustrătoarea sa răbdare are pasul degetului mare pe telecomandă, sărind la aberaţia imediat următoare cînd tocmai părea că începe să o aprofundeze pe cea dinainte. Abia ce vorbise de valentinieni, că trece la marcusieni, la Simon Magul şi Menandru, la Saturnin şi Basilide ş.a.m.d., ca orice bun abonat al unei companii de cablu. Astfel, pe ecranul ideilor se perindă într-un ritm ameţitor eoni şi pleromă, iota şi cu eta, demiurgul malefic, mama demiurgului malefic, dar şi sonore nume de vedete transcendente precum Sophia, Monogen şi... Zoe.

Sintagma „ecranul ideilor“ nu e întîmplătoare, căci ideea de idee a fost extrem de conotată vizual încă de la inventarea ei de către greci, pe cînd cel care a inventat ideea de televizor – germanul Friedrich Maximilian Klinger în romanul Viaţa, faptele şi coborîrea în infern a lui Faust (1791), unde descria ţăranii ca pe nişte letargici care se holbează întruna la „cutia de privit“ (Guckkasten) – a anticipat în mod genial ceea ce mediologul Marshall McLuhan avea să confirme aproape două secole mai tîrziu, anume că mass-media întoarce creierele pe dos, exteriorizează gîndirea, vulnerabilizînd-o în tot acest timp. Refrenul „Die Gedanken sind frei“ devenea, astfel, o biată iluzie. 

Strict epistemic, fiecare erezie luată în parte ar putea constitui miezul unui canal de televiziune ieşit din magma prostiei omeneşti-preaomeneşti. Că ea ar avea un potenţial de fascinaţie pentru un anumit public nu intră aici în discuţie. Dar, mutatis mutandis, orice canal de televiziune din zilele noastre este o erezie, în măsura în care i se aplică verdictul global pe care Irineu îl dă la sfîrşitul epocalei sale scrieri: „irreligiosas sententias“. Ca şi ereziile, canalele de televiziune nu leagă nimic. Ele par că aduc laolaltă, ce-i drept, singurătăţi disparate, dar nu le leagă între ele. Ce comerţ intelectual poate avea cineva care priveşte doar filme western cu un necunoscut care nu-şi poate lua ochii de la o televiziune de ştiri? În această idee, pînă şi canalele religioase sînt o aberaţie, ele mizînd implicit pe miracolul teleconsubstanţierii – la teletranssubstanţiere refuz să mă gîndesc, ca să nu dau idei năstruşnice unora.

Societatea astfel atomizată nu acţionează vectorial şi nu generează, în consecinţă, ierarhii solide. La fel ca în epoca lui Irineu, în Roma finalului de secol II, semnele decăderii pot fi citite, şi azi, tocmai în această atomizare. Imperiul şi-a atins deja apogeul, de aici drumul nu poate fi decît descendent. Pe acest fundal, retorta epistemelor cu pretenţie de doctrină universală explodează. Fiecare are dreptate – dreptatea devenind o chestiune de gust – şi nimeni nu e dispus să dea un pas înapoi. Pînă la un nou proiect vectorial, care să mişte umanitatea pe un drum ascendent, semnele degringoladei vor întîrzia, unul dintre acestea fiind chiar şubrezenia ierarhiilor.

Cum se întîmplă, totuşi, că nu cădem în anarhie, că unele ierarhii („născute, iar nu făcute“) mai stau în picioare într-o măsură sau alta? E drept, profesorii se plîng că nu mai sînt respectaţi de elevi, medicii – de pacienţi, bătrînii – de tineri, aleşii – de alegători etc. Totuşi, în ciuda corului de lamentaţii, o oarecare aşezare piramidală a societăţii – cu un unghi ceva mai obtuz la vîrf – se păstrează şi ceva ne spune că tristul simulacru de democraţie numit „parlamentul copiilor“ nu va lua niciodată locul parlamentului generat prin alegeri. La fel, ierárhii vor fi mereu la locul lor, disputat sau nu. Modul prevenitor al înţelepciunii populare – „cine n-are bătrîni să şi-i cumpere“ – e înşelător pentru că premisa e falsă. De fapt, înţelepciunea populară însăşi este un paradox ascuns, inversul situaţiei lui Dorian Gray. În efigie ea întinereşte, fiind „fără vîrstă“, dar în lume ea iese tot mai senilizată, ca o Sibilă cu carnet de sănătate. Tocmai de aceea literatura sapienţială dintotdeauna şi de peste tot pare că ar propaga contrariul, dar adevărul ei imuabil este că tinerii au fost dintotdeauna mai înţelepţi decît bătrînii. Dacă lucrurile ar fi stat invers, atunci istoria umanităţii ar fi consemnat un paricid necurmat – ceea ce nu este cazul. Acest plus de înţelepciune s-a manifestat tocmai prin conservarea tradiţiilor şi prin respectarea ierarhiilor şi se datorează, în principiu, unei realităţi simple: tinerii au mai mult timp şi, implicit, mai multă răbdare.

Respectul – fiind, în această logică, definibil etimologic ca răbdare de a privi în urmă – nu este doar o achiziţie educaţională, ci chiar expresia unei condiţionări antropologice, iar pornirile ierarhizante reflectă o invariantă a structurii noastre mentale. Deja contemplîndu-şi corpul, omul stabileşte primatul unuia dintre termenii simetriilor – de exemplu, al dreptei faţă de stînga –, precum şi întîietatea termenilor de referinţă din progresii şi asimetrii – a capului faţă de trup, a mîinii faţă de picior, a frunţii faţă de restul calotei, a irisului colorat faţă de conjunctiva albă etc.

Aceste ierarhizări sui-generis sînt apoi conotate cultural şi devin ierarhii de valori, doar că acestea din urmă sînt pur descriptive şi rareori operante altfel decît ideologic. E greu să crezi că cineva care s-ar declara adeptul unui întreg set de valori – să zicem un creştin exemplar – le şi transpune în practică într-un mod consecvent-ierarhic; că, în momentul spovedirii, creştinul respectiv ar simţi 3% smerenie, 7% curaj, 10% tărie, 15% credinţă, 20% speranţă şi restul iubire cît încape. Prin urmare, deşi ierarhizabile, virtuţile nu sînt cuantificabile, ceea ce face din întreaga ierarhie doar un şir metonimic. Partea va sta mereu pentru întreg, dar cît timp e valabil dictonul „dacă partea privilegiată nu e, atunci nimic nu e“, virtutea maximă va fi, tendenţial, totalitară, în sensul dialecticii hegeliene.

E şi motivul pentru care, în sistemele cu adevărat democratice, separarea puterilor în stat are loc cu necesitate. Dacă valorile pe care le reprezintă ele ar fi suprapuse într-o relaţionare ierarhică, atunci prima din ierarhie ar deveni totalitară, după cum se şi întîmplă în toate variantele despotismului. Orice discurs despre „binele suprem“, de la Platon la Schleiermacher, a sfîrşit în patetism şi e de înţeles de ce utilitariştii l-au exportat în zone mai tangibile, pe cînd teoreticienii liberali ai statului au refuzat sistematic epitetul „suprem“, preferîndu-i acestuia mai non-angajantul „comun“.

Chiar şi acesta este un semn că gîndirea vectorială a umanităţii cedează, mai devreme sau mai tîrziu, modelului mereologic (al organizării pe orizontală, în mulţimi), întorcîndu-se astfel din nou şi din nou la ceva ce experimentase şi epoca lui Irineu, şi experimentăm şi noi azi, în plină globalizare, după sloganul: mai bine sute de erezii, decît ierarhii imprecise, ştiut fiind însă că fiecare erezie este o ridicolă încercare de reierarhizare. Repulsia faţă de ierarhii se instalează în primul rînd deoarece valorile, pentru a căpăta funcţie de model, se cer incarnate, generînd astfel ierarhii de persoane. Or, acestea – vezi, mai nou, aşa-numitele topuri – sînt lesne atacabile, au o rată mare de înnoire şi nu au sens decît dacă performanţa este cuantificabilă, în sport bunăoară. Dar în domeniul spiritului ele pot deveni ficţiuni pernicioase sau, în tot cazul, injuste, întrucît raţiunile estetice şi cele religioase nu pot fi traduse în raţiuni publice – decît ca raţiuni politice. Prin urmare, nu miră pe nimeni că cine se află la vîrful unei astfel de ierarhii a trebuit, cîndva, „să se dea cu Puterea“ într-un fel sau altul. Kant – pentru a lua un exemplu fără implicaţii – cita fără sfială din versurile lui Friedrich cel Mare pentru a descrie categoria geniului, dar chiar şi în acest caz trebuie făcută diferenţa între servitute şi servilism. Măcar de la Kant am învăţat că omul trebuie să-şi jaloneze viaţa nu doar după ce are voie să facă, ci şi după ceea ce poate spera de la ceea ce face...

Ce poate spera, de exemplu, un om de cultură ajuns în topul 10 pentru România? Va fi consolat că o astfel de emisiune este, totuşi, un mod de recunoaştere publică? Sau va fi mai curînd angoasat că spectacolul e de prost gust, simţindu-se pus în gura lumii? Incontinentă şi amnezică în acelaşi timp, gura lumii – acest „anus dentatus“ al comunicării – dezasimilează întruna informaţie, pe măsură ce o vîntură, fiind totodată cea mai capricioasă instanţă de omologare: cu cît eşti mai notoriu, cu atît cedezi mai mult din suveranitate. Iar dacă ierarhiile din ziua de azi se fac în mod covîrşitor în temeiul notorietăţii, atunci cît de liberi sînt cei ce intră în ele? Un moldovean mai hîtru ar răspunde: „Ieri ar hi, dar azi nu sînt...“

Gabriel H. Decuble, de formaţie germanist, este poet şi eseist.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Ucrainenii au distrus un vehicul blindat rusesc rar, proiectat pentru a transporta liderii ruși în caz unui atac nuclear, biologic sau chimic
Ucraina a distrus un vehicul blindat rusesc rar folosit pentru prima dată la dezastrul nuclear de la Cernobîl .
image
Geamăna siameză Abby Hensel s-a căsătorit. Motivul pentru care femeile nu au recurs la operația de separare VIDEO
Una dintre cunoscutele gemene siameze Abby și Brittany Hensel și-a găsit dragostea adevărată. Conform Mirror, tânăra Abby Hensel, în vârstă de 34 de ani, s-a căsătorit cu Josh Bowling, asistent medical și veteran al armatei Statelor Unite.
image
Un român care a cumpărat de pe Facebook un permis fals de conducere s-a dus la poliție să-l reînnoiască
Un bărbat din Alba Iulia a fost condamnat la 4 luni și 20 de zile de pușcărie, pentru complicitate la fals în legătură cu permisul său de conducere.

HIstoria.ro

image
Cum percepea aristocrația britanică societatea românească de la 1914?
Fondatori ai influentului Comitet Balcanic de la Londra, frații Noel și Charles Buxton călătoresc prin Balcani, în toamna anului 1914, într-o misiune diplomatică neoficială, menită să atragă țările neutre din regiune de partea Antantei.
image
Istoricul Maurizio Serra: „A înțelege modul de funcționare a dictaturii ne ajută să o evităm” / INTERVIU
Publicată în limba franceză în 2021, biografia lui Mussolini scrisă de istoricul Maurizio Serra, membru al Academiei Franceze, a fost considerată un eveniment literar şi istoric.
image
Procesul „Numai o guriță”, o noutate pentru justiția română la început de secol XX
În primăvara anului 1912, pictorul Gore Mircescu îl aducea în fața justiției pe librarul Constantin Sfetea, pe motivul reproducerii neautorizate a uneia din lucrările sale – „Numai o guriță” – pe care cel din urmă o folosise la ilustrarea unor cărți poștale.