Florin LĂZĂRESCU | Instituţia căsătoriei

Happily ever after

Povestea căsniciei începe după „şi au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţi“. În prima parte, eşti atît de furat de basmul iubirii, atît de obsedat să lupţi pentru a-l cuceri pe celălalt, încît nu-ţi mai pui decît teoretic problema părţii secunde, a continuării. „S-ajung eu acolo!“ îţi zici. Şi – după ce ai bătut zmei de i-ai ascultat cu urechea, ai dat la pace cu felurite vrăjitoare, te-ai făcut luntre şi punte să rămîi zînă, ai îndeplinit cerinţele împăratului şi ale împărătesei, posibili viitori socri mari şi mici, după ce, mă rog, te-ai dat peste cap de nu ştiu cîte ori ca să iasă totul perfect – se întîmplă mutarea împreună, şi apoi, un soi de linişte. Pe urmă, oricît ai fi tu de Făt-Frumos sau de Ileana Cosînzeana, realizezi că ai intrat în altă poveste.

Nu-ţi mai găseşti ciorapii prin casă, simţi că-i vorba de trădare la împărţirea sertarelor cu haine, constaţi că trusa ta de manichiură a fost folosită pentru a repara o lustră, culoarea varului de pe perete nu te reprezintă, unii dintre prietenii sau prietenele celuilalt sînt „bizari“, trebuie să-ţi planifici sarcinile casnice la fel ca pe atribuţiile de serviciu, fantomele fostului iubit sau ale fostei iubite apar mai des la cină, îţi petreci prea mult din timpul liber vorbind despre facturi ori cumpărături, pui mîna pe fundul celuilalt şi ai uneori aceeaşi senzaţie ca şi cum ar fi al tău însu(ă)ţi, nu-ţi mai poţi lăsa pantalonii trîntiţi în mijlocul camerei, nu mai poţi sta două ceasuri în baie, vezi că s-au spălat farfurii cu cîrpa de şters praful etc. În locul poeziilor ori al declaraţiilor pătimaşe, dusul gunoiului, cumpăratul pîinii, modul de împărţire a ultimei ţigări, o masă caldă, desfăcutul borcanului cu bulion, călcatul unei cămăşi ori schimbarea unui bec ars se transformă în cele mai incontestabile semne de dragoste.

(„Uite, de asta n-am să mă căsătoresc eu!“ or să-ţi spună unii, mustăcind. Prostii! Nu vorbim aici musai de căsătorie oficială, ci de căsnicie care, după cum îi e şi numele, înseamnă a trăi în aceeaşi casă, cu sau fără acte de la Primărie. Mi-e greu să-mi închipui pe cineva – cu excepţii precum călugării, măicuţele ori adolescenţii întîrziaţi – care să nu-şi dorească la un moment dat să locuiască împreună cu iubitul/iubita. Care să nu viseze, uneori, la căsnicie, altfel spus.)

Şi necazul adevărat, dacă e să iasă cu necaz, apare pentru că insistăm/nu sîntem în stare/nu ştim cum să trăim şi în partea a doua a poveştii de dragoste, încremeniţi în regulile de basm ale celei dintîi. Aia cu zmei, zîne, feţi-frumoşi şi ilene cosînzene. Aia cu „fluturi în stomac“, cu „mi-a dat numărul de telefon“, cu „ne plimbăm ceasuri întregi, ca nebunii“, „ne pupăm în tufişuri“, „ne vedem la club“. Ceea ce-i practic imposibil. Şi o ţîră pueril. Pentru că prima parte e o ficţiune, iar a doua e realitatea. Pentru că, de multe ori, ne consumăm mai toată energia pe ficţiune, devenind sclavii ei. Pentru că ajungem prea obosiţi ca să mai inventăm noi reguli şi jocuri de convieţuire. Pentru că noi înşine, schimbîndu-ne – încet, dar sigur – ne aşteptăm, stupid, să fie, şi după ani de zile, „ca la-nceput“.

Vă spun drept: în viaţa personală, pe mine unul mă bucură mai mult realitatea, fie ea şi prozaică, decît ficţiunea. Sînt căsătorit de nouă ani şi nu-s nostalgic deloc după pupatul prin tufişuri, nici după imaginarii fluturi din stomac. Mă simt, astăzi, mai fericit. Cînd, de exemplu, aflat la o masă cu zece oameni, îi putem „bîrfi“ pe ceilalţi numai din priviri, eu şi cu Ralu. Cînd un cuvînt aruncat aparent întîmplător – care face parte din „argoul“ nostru, fără înţeles pentru restul lumii – ne amuză copios. Cînd ne cunoaştem atît de bine, încît nu are rost să ne aburim şi ne spunem totul direct, pînă la capăt. Cînd ne chinuim împreună, minute în şir, să montăm o fotografie în ramă şi, la urmă, spargem sticla. Cînd mă apucă atacurile de panică şi singurul om care mă poate calma e lîngă mine. Pe scurt, mă simt mult mai bine astăzi, mai viu şi mai lucid decît „la-nceput“.

Într-o relaţie de cuplu, de fapt, nu e vorba niciodată de două poveşti de dragoste separate, în două părţi, ci de una singură, continuă. Care iese sau nu. Pe care ştii s-o păstrezi sau nu.

Florin Lăzărescu este scriitor şi scenarist. Cea mai nouă carte: Amorţire, Polirom, 2013.

Foto: Silviu Gheţie


0 comentarii 4561 vizualizări
Aparut in Dilema veche, nr. 492, 18-24 iulie 2013

Adăugaţi comentariu

Pentru a putea adăuga un comentariu trebuie să vă conectaţi. Dacă nu aveţi înca un cont, îl puteţi crea acum. În comentariile dumneavoastră vă rugăm să folosiţi un limbaj civilizat.

CONECTARE    CREAŢI-VĂ CONT

PUBLICITATE

 

Ana Maria SANDU

Vedere de la Praga

Vedere de la Praga

M-am reîntors săptămîna trecută pentru Tîrgul de carte, aflat la a 22-a ediție. Am găsit un oraș înțesat de turiști, unde berea curge în continuare în valuri, unde poți să stai pînă tîrziu la mese și auzi foarte rar vorbindu-se cehește. 

citiţi

Cu ochii-n 3,14

● Întreb și eu, ca să mă aflu-n treabă: cum poate cineva (un nene cam bătrîior și destul de șters altminteri) să poarte pe cap o șapcă verde pe care scrie „Superfund“? (D. S.)

● Dintr-o reclamă am aflat că am puterea „sa emojionez“. Habar n-am ce înseamnă, dacă e de bine sau de rău, dar m-am bucurat precum Monsieur Jourdain care a tras concluzia că face proză de cînd se știe. (S. G.)

citiţi

Soluţie implementată de Tremend
SATI