Genetica, în presă şi la facultate
SUA se pot lăuda cu 11 reviste de popularizare a ştiinţei (printre care American Scientist), în România există doar Ştiinţă şi tehnică. Am făcut un "search" cu ocazia redactării acestui material şi, analizînd ultimele 5 numere găsite pe site-ul revistei, fiecare cu o medie de 17 articole, am găsit doar două (2) avînd subiecte legate de genetică şi încă vreo cîteva despre medicina... alternativă. No comment!! E bine şi cu o singură revistă pe piaţă, doar că există o mare diferenţă: dacă în New Scientist sau American Scientist publică autori care sînt specialişti în domeniile lor, printre care şi laureaţi ai Premiilor Nobel, în revista noastră există un colectiv redacţional unic restrîns, organizat pe domenii. Mediatizarea, slabă oricum, apare doar cînd "descoperirile" au un impact direct asupra publicului: un nou vaccin, de exemplu, cel anti-HPV, ce iscă dezbateri la care sînt invitaţi "specialişti" care bat cîmpii, o doamnă care naşte un copil la vîrsta la care mulţi se gîndesc la strănepoţi, un scandal de genul imposturii în cercetări mondiale de manipulare genetică, un plagiat, o gripă aviară, un organism modificat genetic... Dar acest lucru nu înseamnă cultură ştiinţifică, ci o banală informare şi dezbatere publică. Din nefericire, în cazul ştiinţei, nu toţi au habar despre ce e vorba. Cîte persoane au ştiut ce lucruri importante în domeniul ştiinţei (cercetarea cancerului de sîn şi colon) şi tehnicii (implementarea unei tehnologii de vîrf în genetica moleculară) a făcut pentru comunitatea ştiinţifică mondială românul de 33 de ani Victor Velculescu prin studiile sale la Centrul Oncologic al Universităţii Johns Hopkins? Îmi amintesc bine faptul că atunci cînd a sosit în ţară, cred că prin septembrie 2007, l-am zărit la unul din posturile TV, la un jurnal, cu titlul de "românul propus pentru Nobel". Nici un cuvînt despre munca sa şi noua tehnologie... poate vreo întîlnire cu studenţii de la Medicină?! Există atît în media românească, dar cred că şi în cea străină, numeroşi jurnalişti care încearcă să prezinte noile descoperiri din genetică (acestea fiind uneori chiar şi pentru cei din domeniu complicate ca metodologie şi concluzii), deşi au o pregătire limitată în domeniul respectiv. Şi atunci apar în presă subiecte-bombă de genul: descoperirea genei obezităţii, a genei agresivităţii, a inteligenţei sau chiar a genei homosexualităţii - care, cu fiecare nouă relatare, întăresc convingerea publicului-cititor că toate tipurile de comportamente sînt datorate bazei genetice şi, ca urmare, indivizii nu mai trebuie să răspundă de acţiunile personale ce determină aceste comportamente. Trebuie găsită o modalitate prin care toate noile descoperiri din genetică sau din alte domenii ale ştiinţei să fie aduse la cunoştinţa publicului într-un mod cît mai clar, fără exagerări şi care să nu dea naştere la speculaţii bazate pe cunoaşterea limitată a celor care fac articolele respective. Discursul unor astfel de mediatizări ale descoperirilor din ştiinţă ar trebui formulat în aşa fel încît nespecialiştii să fie capabili să-şi formuleze propriile versiuni, plecînd de la cunoaşterea specializată, şi să le integreze printre cunoştinţele deja deţinute. În Bucureşti, cel mai important centru universitar din ţară, genetica se studiază într-un mod serios, atît cît e posibil economic, la Facultatea de Biologie, pe specialităţi, pornind de la genetica microorganismelor, a plantelor şi pînă la genetica umană medicală. Dacă ne uităm la Universitatea de Medicină şi Farmacie, al cărei angajat sînt de puţină vreme, lucrurile stau îngrijorător: genetica se studiază după manuale concepute în 1980, evident cosmetizate în timp de diferiţii angajaţi ai catedrelor respective. Nu mai vorbim de laboratoare de genetică în care să aibă acces studenţii. Studenţii noştri de la Medicină nu au văzut în viaţa lor o moleculă de ADN (sub formă precipitată), deşi se pare că sînt interesaţi pînă şi cei care fac genetică la stomatologie, nu au lucrat în viaţa lor cu o micropipetă, nu ştiu bine ce este un kit de diagnostic molecular şi care sînt modalităţile de utilizare a acestuia, nu cunosc tehnici actuale elementare de biologie moleculară... La lucrările practice, unde ar trebui să intre în contact cu noile tehnologii din domeniu, ei încă mai taie cromozomi din hîrtie pentru alcătuirea cariotipurilor, se uită la nişte lame pentru vizualizarea meiozei sau mitozei şi a cromatinei de sex. În schimb, îşi bat capul cu studiul dermatoglifelor şi măsurători antropometrice (aşa-numita genetică cantitativă de acum 70 de ani). Dacă ne referim la producţia ştiinţifică din domeniu, situaţia devine şi mai îngrijorătoare. La noi, există puţine laboratoare dotate corespunzător pentru cercetare în domeniul geneticii, însă şi aici apar două probleme: fie sînt dotate cu aparatură de ultimă generaţie care nu se utilizează aşa cum ar trebui (se şterge foarte des de praf, în schimb!) şi pe care au achiziţionat-o pentru că accesaseră fonduri din vreun proiect de cercetare (şi în cîte cazuri, chiar în spitale, nu găsim această situaţie!), fie domeniul de cercetare pe care îl studiază este depăşit de ani buni, şi aici mă refer strict la genetică. Spun asta pentru că, în general, se caută să se copieze ceea ce au făcut alţii şi foarte rar să se inoveze şi să se îmbogăţească studiile deja realizate de alte grupuri de cercetători. Această abordare a fost evident benefică şi poate fi în continuare pentru că România nu este acoperită din punctul de vedere al screening-ului genetic populaţional pentru multe boli, însă trebuie să existe şi centre canalizate pe domenii de mare importanţă unde să se efectueze cercetare fundamentală originală la standarde internaţionale. Florina Raicu este asistent universitar la Universitatea de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" şi lucrează în cadrul Departamentului de antropologie medicală al Institutului de Antropologie.
