„Filmul chestionează ideile preconcepute despre intimitate“ – interviu cu regizoarea Adina PINTILIE

La ediția din acest an a Festivalului de Film de la Berlin, Adina Pintilie a cîștigat cu Nu mă atinge-mă Ursul de Aur și premiul pentru debut. Filmul ei va fi proiectat în premieră în România la Cluj, unde se află în competiția Festivalului Internațional de Film Transilvania. „Intimitate“ e cuvîntul care apare cel mai des în Nu mă atinge mă. Neputința protagonistei de a se apropia cu adevărat de cineva funcționează ca o metaforă extremă. Imperfecțiunea – dizabilitatea, în cazul celorlalte personaje – devin o pledoarie pentru acceptare. Iar filmul – o invitație la dialog. Cu noi înșine și apoi cu celălalt. 

Cu ce gînd ați plecat la drum în cazul acestui film?

Nu mă atinge-mă este, și a fost de la bun început, o cercetare personală despre intimitate. Cum spun la un moment dat chiar în film, cînd aveam 20 de ani, credeam că știu tot despre ce înseamnă intimitate, cum funcționează relațiile, despre erotism, frumusețe, corp etc. După douăzeci de ani de contact cu viața reală, toate ideile care-mi păreau atunci atît de clare și-au pierdut treptat contururile, au început să fie puse sub semnul întrebării de experiențele trăite, s-au relativizat în timp. Am realizat că, de fapt, nu știu nimic. Filmul a început ca un proces autoreflexiv, ghidat de curiozitatea mea de a descoperi cum trăiesc oamenii experiența asta adesea atît de dificilă și plină de contradicții a intimității.

Există granițe între lumea pe care o observi și cea pe care alegi s-o reconstitui?

Sîntem foarte rezistenți la etichete precum „documentar“, „ficțiune“, „experimental“. Nu mă atinge-mă nu se încadrează în nici una dintre aceste categorii, este un „animal ciudat“, cum spune Tómas Lemarquis (unul dintre protagoniști), un hibrid, la granița fluidă dintre realitate și ficțiune. Înainte de orice, este un film-research, un film-dialog, care invită spectatorul să pună sub semnul întrebării propriile idei preconcepute despre intimitate.

Filmul s-a născut dintr-un proces îndelungat de cercetare, în care am lucrat atît cu actori profesioniști, cît și neprofesioniști. Am avut șansa să întîlnesc niște oameni cu totul speciali, care și-au asumat riscul de a porni împreună cu mine într-o călătorie emoțională de multe ori extrem de dificilă și inconfortabilă, care au avut marele curaj să împărtășească cu noi, cu camera, zone din cele mai vulnerabile ale vieții lor intime. Am lucrat cu un mix de povești personale ale lor și elemente ficționale: întîlniri între personajele reale și personaje cvasi-ficționale, constelații familiale, jurnale filmate pe care le-au ținut de-a lungul timpului, exerciții filmate pe anumite teme legate de intimitate, reconstituiri ale unor vise și amintiri etc. Am creat împreună un fel de „laborator“, în care ficțiunea a funcționat adesea ca un spațiu sigur, o structură protectoare care ne-a permis să explorăm în siguranță adevăruri intime profunde, cu o autenticitate la care nu am fi avut altfel acces, prin abordările clasice specifice documentarului sau ficțiunii.

Emoția e bine controlată, filmul are o caligrafie frisonantă. În același timp, greutatea acestei călătorii seamănă cu o seară în care ai băut whisky. Mintea îți rămîne clară, dar îl simți în picioare, cînd te ridici. Și îți e greu să vorbești despre film, de parcă ar fi o impudoare. Cît de mult v a vulnerabilizat povestea?

Am întîlnit, în călătoria asta, foarte mulți oameni care m-au făcut să pun sub semnul întrebării, în primul rînd, propriile mele idei preconcepute. A fost, cum spuneam, un film-research, care a funcționat într-un fel așa cum se întîmplă în psihoterapie, adică în interacțiunea cu Celălalt „reînveți“ să relaționezi, îți reajustezi perspectiva asupra realității, devii conștient de pattern-uri disfuncționale de gîndire și comportament, descoperi lucruri noi despre tine, despre ceilalți, despre modurile în care poți să relaționezi, despre granițele personale pe care le negociem în fiecare zi.

Mi-am dat seama că felul în care percep intimitatea, la un nivel profund și, de cele mai multe ori, irațional, este condiționat de felul în care am fost crescută, de familie, de relațiile cu cei din jur. Sînt foarte multe condiționări de care am început să devin conștientă foarte tîrziu și care îmi influențează, fără să știu, comportamentul, relațiile personale. Cred că și de asta filmul este atît de inconfortabil pentru anumiți spectatori, pentru că te scoate din zona aceea de confort în care crezi că ești sigur de lucruri, că ai certitudini, prin perspective noi și surprinzătoare, care destabilizează. Nu mă atinge-mă cred că e mai degrabă o oglindă în care spectatorul se poate privi și poate să vadă niște posibilități ale lui însuși, la care poate nu s-a gîndit pînă acum sau pe care îi e frică să le accepte.

Mi s-au schimbat, de pildă, ideile despre relația dintre dizabilitate și sexualitate, despre sex work, despre frumusețe și corporalitate. Există foarte multe tipuri de corpuri diferite de norma clasică de frumusețe. Pentru mine, Chris-tian, protagonistul cu atrofie musculară spinală, este un om absolut superb și un corp frumos, dar total diferit de normă. Pentru că e un film despre intimitate este, implicit, și un film despre corp, despre experiența ta subiectivă a propriului corp și despre felul în care percepi corpul celorlalți. Christian e unul dintre oamenii cu cea mai armonioasă relație cu propriul corp pe care îi cunosc, chiar dacă mare parte din corpul lui este complet imobilizată. Iar relația lui cu partenera sa Grit, viziunea lor despre intimitate, modul în care relaționează la nivel emoțional, spiritual, în care își explorează sexualitatea, talentul artistic, discursul lor activist progresiv despre dizabilitate și sexualitate au fost o permanentă bucurie și inspirație pentru noi toți. Iar relația care s-a dezvoltat pe parcursul filmului între Christian și Tomas a fost profund autentică și a avut un impact transformator major asupra acestuia din urmă.

De-a lungul procesului ne-am dat seama că există un „fir roșu“ emoțional care conectează la un nivel profund toate istoriile explorate, că filmul vorbește de fapt despre procesul de căutare a libertății interioare. Fiecare dintre personaje se confruntă cu o acută contradicție între nevoia de intimitate și frica de aceasta, și trece printr-un proces transformativ, în care luptă cu propriile condiționări, cu propriile blocaje și mecanisme de autoapărare adesea inconștiente care îi împiedică să relaționeze, cu un conflict permanent între atașament și autonomie, între a oferi și a primi, între imaginea pe care și-au construit-o despre dragoste și realitatea ei. A iubi o altă ființă umană fără a ne pierde pe noi înșine – o dilemă esențială a intimității – se află în centrul explorărilor mele. Așa cum copilul începe să învețe să umble și să devină o ființă umană separată, care pornește în aventura vieții, tot așa personajele din Nu mă atinge-mă încep să se îndepărteze pas cu pas de trecut, trecînd printr-un proces dificil și, în același timp, eliberator, de „tăiere a cordonului ombilical“, pentru a deveni liberi și a putea, în sfîrșit, să-l întîlnească și, posibil, să-l iubească pe Celălalt așa cum e el în realitate, nu imaginea distorsionată pe care și-au construit-o despre el.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto sus: Irina Munteanu. Foto Adina Pintilie: Ionuţ Dobre