Femeile
Condiția femeii? Primul lucru care‑mi vine în minte este o pistă de atletism, pe care aleargă de-a valma copii și adolescenți. În plutonul fruntaș sînt o mulțime de fete care, aparent fără nici o explicație, încetinesc, nu mai țin ritmul sau ies pur și simplu în decor. Știu ce se va întîmpla cu tinerele acestea, așa cum ghicesc și cum va arăta situația statistică la linia de sosire. Înțeleg și de ce copilul meu mi-a spus, cînd abia trecuse în clasa a treia, că „fetele sînt mai proaste decît băieții“. Ca să ajungă la concluzia justă, nu i-am ținut un discurs despre sexism, ci l-am întrebat cine ia mereu cele mai bune note din clasă, cine e lăudat mereu de profesori, cine citește cel mai mult, cine este cel mai bun prieten și cine este cel mai atent. La toate întrebările mi-a dat același nume, un nume de fată. La fel, nu m-am pierdut cu firea nici cînd am fost întrebată de elevii unei clase de-a șasea de ce sînt blondele proaste. Cu ei, fiind mai mari, am putut să vorbesc despre stereotipuri, despre tabloidizarea televiziunilor și despre mizeria lor picurată obsesiv maselor, despre faptul că alfabetizarea femeilor este ceva incredibil de recent, despre „egalitate“, dar mai ales despre uriașa cantitate de oroare asociată cuvîntului „discriminare“.
Condiția femeii? Violență, maltratare, interzicerea studiilor, oprimare, sclavie sexuală, foarte des crimă. Toate acestea se găsesc în orice comunitate extremist-religioasă contemporană, fie ea dintr-un cătun musulman îndepărtat, fie aflată la doi pași de noi, într-o capitală a Europei, unde fetițelor li se cere să poarte broboadă încă de la naștere. Se scriu cărți despre asta, apar cazuri în medii, se ia uneori atitudine. În Cel care mă așteaptă, de Parinoush Saniee, ca să dau doar un exemplu, femeile iraniene îndură lucruri inimaginabile, de la bătăi crunte la căsătorii cu bărbați văzuți doar în poze, de la imposibilitatea terminării studiilor pînă la „încarcerarea“ pe termen lung în casa părinților sau a soților.
Egalitatea de șansă? În unele țări, probabil că există. În altele, ca a noastră, se tinde către ea; nu degeaba mai apare cîte‑o fotografie a unui guvern în care doamnele, și-așa extrem de puține, sînt complet ascunse de colegii lor mai înalți, mai puternici. O „scăpare“ semnificativă, o ilustrare a variilor prejudecăți despre locul pe care ar trebui să-l aibă femeile în societate. Parlamentul românesc este, da, predominant masculin, la fel și majoritatea instituțiilor, de la televiziuni pînă la primării sau școli. E rău că se întîmplă așa, e nerezonabil într-o țară care aparține Uniunii Europene. E bine totuși că lucrurile acestea se văd și că se vorbește despre ele de ani buni. Schimbările nu au loc pur și simplu, ci doar în urma unor presiuni de o anumită intensitate și pe termen lung.
Condiția scriitoarei? Discuția glisează de pe verticală pe orizontală, dinspre spațiul public – deși contează și felul în care se dau premiile literare sau se socotesc scriitorii canonici – spre cel privat. Dinspre general spre particular. Cei mai mulți artiști au cel puțin două slujbe simultan: cea care le aduce un salariu și cea care se leagă de arta lor. Dacă se întîmplă să fii artistă, atunci mai poți primi încă două slujbe: cea de administrare a familiei și cea de creștere a copiilor. N-am de gînd să trag concluzii abrupte, țin doar să punctez că le înțeleg extraordinar de bine pe scriitoare. Știu cît de greu e să-ți procuri timpul pentru scris, cît de imposibil ajunge în anumite momente ale vieții să te retragi după o ușă închisă ca să-ți duci la capăt proiectele. Pricep cum arta alunecă în fundal, fiindcă prim-planul înseamnă o continuă alergare. Intuiesc cum Marta cea energică, din parabola biblică, o oprimă pe Maria cea reflexiv-meditativă. Trebuie să ai o mare putere și multe resurse ca să nu‑ți abandonezi încetul cu încetul arta. E nevoie de îndîrjire, de puțină revoltă și mai ales de disciplină. Prin urmare, statisticile – că tot am început cu asta – nu mă preocupă nici cît negru sub unghie. Știu doar că admir o mulțime de femei, de la scriitoare la jurnaliste, de la femei obișnuite, care n-au făcut decît să se lupte cu viața în numele unor scopuri nobile, la femei aflate sub lumina reflectoarelor, de la mame incredibile – inclusiv a mea, eroină la propriu, dacă tot a crescut doisprezece copii – la profesoare dedicate sau la medici de vocație, de la femei care conduc profesionist edituri pînă la femei care militează pentru tot felul de cauze în numele umanității și nu al diferenței de gen.
Cît despre condiția femeii, nu mă îndoiesc că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, vorba lui Candide, personajul lui Voltaire. Dar asta totuși nu înseamnă prea mult fiindcă – trecutul neputînd fi schimbat – nu ne rămîne decît viitorul. Și nu putem pleca toți ca să ne cultivăm, vorba aceluiași personaj, grădina.
Ioana Nicolaie este scriitoare.
