Silvia e îmbrăcată în nişte pantaloni peste care şi-a tras o rochie şi un sacou jerpelit. Pe cap – o basma. Iese dintre două barăci, unde şi-a amenajat un culcuş din haine şi cartoane. Înaintea ei, însă, au ieşit cîţiva cîini. Aveam să aflu că Silvia e „femeia cu cîini“.

„Una e Bela. Dulapu’ uitaţi-o acolo, Gina… care am găsit-o şi pe asta… Iar restu’ e parveniţi. Le-am dat o dată să mănînce şi n-au mai plecat!“ – îmi spune şi rîde răguşit.

În total sînt cinci cîini. Silvia vorbeşte despre ei ca despre „dragostea ei“: „Astea sînt dragostea mea! Şi eu a lor! Că să ştiţi că ţine la mine. Cînd mi‑e rău mie, ei vine şi mă spală pe faţă, nu se dezlipeşte de mine, sub nici o formă!“

Cu limba împleticindu-se de alcool şi de frig, femeia mai strigă, din cînd în cînd, la animalele care se agită în jurul ei. O mai trag de fustă sau se urcă pe ea cu labele din faţă, cu chef de joacă. „Gina! Hai, staţi cuminţi! Ce-aveţi?…“

Dulapu’ – aşa cum îi spune unuia dintre cîini (cel mai mare) – a fost luat de hingheri cu ceva vreme în urmă. Ştiţi ce a făcut Silvia? S-a plîns în stînga şi‑n dreapta, a strîns zile la rînd fiecare bănuţ pe care-l primea şi şi-a recuperat cîinele de la adăpostul de la marginea
Bucureştiului. „Nu pot să stau fără ei. Unii oameni sînt răi, mai îmi aruncă lucrurile, da’ cu animăluţele astea mă mai destind şi eu.“

Femeia tocmai a împlinit 58 de ani. Dar viaţa în stradă, de peste şase ani, a îmbătrînit-o înainte de vreme. Povestea ei începe şi se termină cu un copil bolnav, care a dat-o afară din casă. De atunci, viaţa ei e pe stradă, la mila celor din Piaţa Crîngaşi, unde îşi face veacul, şi pe care îi mai ajută atît cît să spună că nu primeşte degeaba un ban sau ceva de mîncare.