„Fără entuziasm n-am merge mai departe“ - interviu cu Ionuţ SIBIAN, directorul Fundaţiei pentru Dezvoltarea Societăţii Civile
FDSC-ul a fost înfiinţat în 1994, la cererea Uniunii Europene, iniţial ca mecanism prin care instituţiile şi organizaţiile să înveţe cum să acceseze fondurile europene destinate dezvoltării societăţii civile. La aproape 20 de ani de la înfiinţare, cu mii de proiecte la activ, cum aţi descrie ritmul acestei dezvoltări?
Datele de care dispunem sînt aferente perioadei 1996-2007, iar evoluţia societăţii civile, în această perioadă, a fost marcată de cîteva perioade semnificative. Potrivit Anuarului Statistic al Institutului Naţional de Statistică, organizaţiile administraţiei private din România au avut o creştere mai lentă în perioada 1996-2001. Numărul lor s-a dublat în această perioadă. Anii 2002 şi 2005 sînt cei în care numărul acestui tip de formaţiuni a crescut considerabil. Fundaţiile, asociaţiile şi organizaţiile religioase (de cult) au cea mai rapidă creştere între anii 2005-2007. În 2007, România ajunsese la un indice de asociativitate destul de ridicat. Astfel, la o populaţie de aproximativ 21,5 milioane de locuitori, erau înfiinţate 61.101 asociaţii şi fundaţii (dintre care aproximativ 21.000 active), adică una la 346 de locuitori. În Anglia spre exemplu, o ţară cu experienţă şi tradiţie în acest domeniu, indicele de asociativitate este de una la 361 de locuitori. Aceste date se regăsesc în studiul „România 2010. Sectorul neguvernamental – profil, tendinţe, provocări“, care poate fi descărcat gratuit de pe portalul nostru – www.fdsc.ro.
De cînd putem vorbi, de fapt, de existenţa, de vizibilitatea societăţii civile în România?
În adevăratul sens al cuvîntului, societatea civilă a început să existe după schimbarea regimului comunist cu cel democratic, din anul 1989. Existau structuri asociative şi specifice societăţii civile şi în trecut, însă nu putem vorbi despre o societate civilă în această perioadă. Adevăratele structuri asociative au luat naştere odată cu instaurarea democraţiei în România.
La începutul anilor 1990, cele mai active structuri asociative sau grupuri informale au fost cele umanitare, finanţate în general cu fonduri externe şi grupurile civice cu implicare politică pronunţată, precum Alianţa Civică sau Grupul de Dialog Social GDS. Dintre membrii Alianţei a fost de altfel propus la preşedinţie, în 1992, Emil Constantinescu. La sfîrşitul anilor ’90, organizaţiile neguvernamentale devin din ce în ce mai vizibile odată cu dezvoltarea la scară naţională a serviciilor sociale, cu precădere în sfera protecţiei copilului. Dezvoltarea serviciilor de către sectorul ONG e concomitentă cu reforma statului în domeniul drepturilor copilului, reformă care a permis crearea, de către ONG-uri, a serviciilor sociale care lipseau sau erau insuficient dezvoltate de către sectorul public. După intrarea în Uniunea Europeană, în 2007, odată ce criteriile politice au fost îndeplinite de către România, se constată o diminuare dramatică a ONG-urilor care activează în zona de bună guvernanţă.
Legimitatea sectorului ONG e dată de expertiza şi rezultatele ONG-urilor prin determinarea cetăţenilor să reacţioneze la schimbări care îi privesc, dar şi de furnizarea de servicii. De exemplu, ONG-urile se ocupă de 23,5% din serviciile alternative de îngrijire a copilului la nivel naţional (case de tip familial, centre de zi, centre maternale etc). Cu o infrastructură sensibil mai mică decît cea a statului şi a serviciilor sale publice, ONG-urile reuşesc să reprezinte jumătate dintre furnizorii de servicii sociale acreditaţi din România. De altfel, sînt ONG-uri care servesc 41% dintre beneficiarii de servicii de îngrijire şi asistenţă la domiciliu (Federaţia Caritas, de exemplu, are peste 100.000 de beneficiari de servicii anual din rîndul persoanelor vulnerabile). În cadrul serviciilor de îngrijire la domiciliu, ONG-urile se ocupă de peste 10.000 de vîrstnici, iar serviciile publice ale statului de 7300 de asemenea persoane; ONG-urile susţin aproximativ 30% din cantinele sociale din România.
Despre impactul ONG-urilor vorbesc în primul rînd persoanele în nevoie care primesc servicii, pentru că ONG-urile sînt vizibile în primul rînd în ochii acelora care au nevoie.
Ce credeţi că înseamnă azi „societatea civilă“ în mentalitatea generală?
Credem că noţiunea nu e foarte clară în mentalul românilor. Puţini ştiu că societatea civilă e de fapt o sumă de caracteristici şi principii. Este o societate inclusivă, în care cetăţenii au sentimentul apartenenţei, au atît drepturi, cît şi obligaţii. E formată atît din asociaţii şi fundaţii, cît şi din uniuni profesionale şi patronale, sindicate şi confederaţii sindicale şi, nu în ultimul rînd, de organizaţii religioase, al căror număr e semnificativ în România.
Probabil că mulţi identifică societatea civilă cu asociaţiile şi fundaţiile, cu noţiunea de „caritate“, întrajutorare şi grupuri vulnerabile. Poate că o parte dintre români o mai asociază şi cu noţiunile de voluntariat, probleme de mediu sau democraţie şi drepturile omului. În 2010, cele mai cunoscute organizaţii neguvernamentale în rîndul populaţiei au fost cu precădere cele din mediul social şi protecţia mediului – UNICEF, Salvaţi Copiii, Crucea Roşie, Greenpeace, Caritas, Pro Democraţia, AIESEC şi SMURD sînt considerate a fi cele mai utile ONG-uri.
Am mai observat că societatea civilă e asociată cu un număr limitat de personalităţi invitate la emisiunile TV, care se autointitulează „reprezentanţi ai societăţii civile“. Acest lucru e justificat de statistici, în contextul în care, de exemplu, trei sferturi dintre bărbaţii români cu vîrste între 25 şi 39 de ani au ca surse principale de informare televizorul şi reclamele (România ocupă primul loc în Europa din acest punct de vedere, potrivit unui studiu de Discovery Networks EMEA).
Societatea civilă autentică e prezentă în cadrul unor evenimente anuale care însă se bucură de o atenţie extrem de limitată în rîndul presei sau al mediului politic: Gala Oameni pentru Oameni, Gala Participării Publice şi Gala Societăţii Civile. Aceste evenimente sînt un omagiu adus în primul rînd cetăţeanului implicat şi responsabil, despre care însă se vorbeşte prea puţin în spaţiul public.
Cît de lejer a decurs de-a lungul timpului dialogul dintre guvernanţi şi societatea civilă? Care au fost cauzele blocajelor maxime?
Sectorul ONG a încercat, încă din anii ’90, să dezvolte o relaţie de parteneriat cu autorităţile statului şi să conştientizeze mediul politic cu privire la acţiunile şi impactul proiectelor noastre. Construirea unei relaţii între cele două sectoare a fost făcută la presiunea mediului extern, nu a venit în mod natural din partea guvernanţilor, asa cum s-a întîmplat în toate ţările din UE. Relaţia de parteneriat funcţionează în general pe hîrtie, iar rezultate concrete se văd mai degrabă la nivel local, în comunităţi mai mici. Cu cît te adresezi unor instituţii „mai“ centrale, cu atît e mai dificil să construieşti un dialog sau o relaţie de parteneriat.
Nu vedem, în 22 de ani, o mişcare de reformă majoră a instituţiilor statului. Evident, sînt progrese înregistrate, însă dacă ne raportăm la perioada de timp care a trecut de la Revoluţie, sînt minore.
Principalul obstacol observat de noi e centralismul excesiv al guvernanţilor. În România autoritatea publică nu e pregătită să externalizeze servicii în mod liber şi transparent şi acest lucru îl observăm în mod direct, noi ca sector ONG care încearcă, de aproape zece ani, să-i convingă pe guvernanţi de nevoia elaborării unei legi speciale pentru contractarea serviciilor sociale. Un alt obstacol pe care l-am sesizat e lipsa de interes a politicienilor de a discuta sau dezbate propunerile ONG-urilor; acest fapt provine din informarea şi expertiza scăzută a acestora în domenii de altfel foarte importante pentru societatea românească.
Să vorbim despre Carta Albă a ONG-urilor. Ce înseamnă acest document pentru societatea civilă?
Carta Albă a ONG-urilor e un document firesc în orice stat democratic. La noi a fost lansată în contextul unui dialog mai puţin constructiv sau eficient între politicieni şi organizaţii neguvernamentale. A fost realizată prin efortul organizaţiilor cu expertiză în 12 domenii: piaţa muncii şi politici sociale, sănătate, justiţie şi politici anticorupţie, educaţie şi voluntariat, dezvoltare durabilă, protecţia mediului, democraţie participativă şi drepturile omului, dezvoltare comunitară în mediul rural, dezvoltare urbană şi patrimoniu construit, incluziunea socială a romilor, managementul şi eficienţa fondurilor structurale şi de coeziune, politica fiscală ce priveşte organizaţiile neguvernamentale, solidaritate internaţională.
Prin acest document aţi cerut politicienilor, printre altele, să-şi asume în mod public responsabilitatea pentru angajamentele preelectorale. Într-o societate destul de blazată, cît de mult credeţi că mai atîrnă în balanţă o atare măsură de verificare?
Chiar dacă societatea e blazată – sau se presupune că asemenea măsuri atîrnă foarte puţin în balanţă – demersul nostru e foarte necesar. Fără un dialog real între ONG-uri şi politicieni, putem ajunge ca prioritizarea problemelor din agenda publică să nu corespundă nevoilor societăţii civile. ONG-urile sprijină anual sute de mii de români aflaţi în situaţii de vulnerabilitate, oferă servicii sociale, sînt preocupate de educaţie, protecţia mediului, antreprenoriat social şi multe alte domenii. O agendă publică realizată fără implicarea ONG-urilor e ca şi cum am prescrie un tratament unui bolnav fără să-l consultăm în prealabil.
Sînteţi unul dintre cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai societăţii civile. Cînd vine vorba de viitorul acesteia, azi, la peste 20 de ani de democraţie, în ce măsură vă puteţi declara optimist (sau pesimist)?
Viitorul societăţii civile depinde de evoluţia mai multor factori (mentalitatea cetăţenilor, maturizarea clasei politice din România, dar şi de implicarea şi solidaritatea organizaţiilor neguvernamentale). Care va fi viitorul societăţii civile e greu de anticipat în acest context. Premisele sînt însă pozitive. Rata voluntariatului e în creştere, la fel şi interesul cetăţenilor pentru subiectele politice, implicarea ONG-urilor în rezolvarea problemelor din agenda publică e destul de mare; despre maturizarea clasei politice nu putem decît spera că lucrurile vor evolua în bine. Noi rămînem optimişti, deoarece asta e misiunea noastră. Fără entuziasm, n-am merge mai departe.
a consemnat Stela GIURGEANU
