„Sătul de Triste, am început o nouă carte pe care am s-o numesc Ponticele, biet omagiu adus locului exilului meu. […] Augustus nu vrea să mă ierte. Astfel că o iau de la capăt, cu aceleaşi argumente. Prietenii cărora le adresez aceste misive se vor agita ca să-mi obţină iertarea, vor fi trimişii mei pe lîngă Cezar. Îi scriam lui Brutus: «În rest, deşi titlul nu sugerează nici o idee de tristeţe, vei vedea că această lucrare nu e mai puţin tristă decît cea pe care am publicat-o mai înainte. Este acelaşi subiect cu un titlu diferit». Există, totuşi, o diferenţă tactică între cele două cărţi. De data asta nu fac nici un secret din numele destinatarilor.“

Este glasul lui Ovidiu – nu poetul augustan, ci omul virtual, aşa cum îl auzim în romanul lui Vintilă Horia (Dumnezeu s-a născut în exil, traducere de Ileana Cantuniari, Art, 2008, cap. „Al patrulea an“, p. 100). Personajul nu se confundă doar cu poetul, ci şi cu creatorul său. Din scrisori citate în Enciclopedia exilului literar românesc (p. 378 şi 379) prinde contur un portret al lui Vintilă Horia aflat într-o „existenţă în suspensie“, îndurînd un exil definit în termeni lingvistici, „într-o permanentă luptă cu adaptarea la limba spaniolă în care trăiam, dar şi cu înrădăcinarea din ce în ce mai disperată în limba română, pe care nu o puteam părăsi fără primejdia de a mă pierde“. Aşa ajunge să scrie, în franceză, cu citate latineşti, cu o deschidere către limba geţilor, o carte despre exil, despre Dumnezeu şi despre devenire.

Ovidiu este, ca şi el, un exilat fără întoarcere, asemănător şi neasemănător cu Seneca, ce avea să fie trimis, după cîteva decenii, pe un ţărm neprimitor, la o margine a lumii sale. Seneca, surghiunit în Corsica, se uită în jur (Consolaţia pentru Helvia, 7.8) şi simte dureros „apăsarea climei, […] marea fără de porturi, […] sălbăticia locuitorilor“. Încearcă să-şi răscumpere întoarcerea la Roma prin petiţii adresate lui Claudius şi chiar printr-o străvezie „consolaţie pentru Polybius“, secretarul împăratului, căruia îi supralicitează importanţa jenant şi, deopotrivă, ineficient. Echilibrul avea să se restabilească tîrziu, odată cu moartea surghiunitorului, cînd Seneca scrie o satiră menipee memorabilă (Apokolokyntosis sau Prefacerea în dovleac a divinului Claudius, traducere de Ilieş Cîmpeanu, Paideia, 2002), care l-a aşezat pe împărat, pentru posteritate, într-un ridicol pe care puţini savanţi moderni reuşesc să-l atenueze.

„Scrisori din exil“ (cum sînt numite Tristia şi Ex Ponto, în minunata traducere a lui Teodor Naum, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1957 – faţă de care apare surprinzătoare opţiunea traducătoarei Ileana Cantuniari, care a preferat varianta lui Eusebiu Camilar) sînt în mare tiparul pe care se aşază scrisorile trimise de personajul lui Vintilă Horia celor din lumea pe care o părăsise şi în care îşi dorea aprig, apoi tot mai stins, să se întoarcă, dar şi celor din noua lui lume. Dincolo de conţinut, putem găsi în toate aceste scrisori detalii alese cu grijă pentru a da consistenţă personajului. Versurile ajunse la noi prin tradiţie manuscrisă sînt (transpuse în limba română de Teodor Naum) congenere: „Tu vei vedea că ele sînt tot aşa de triste, / Cum sînt şi celelalte; doar titlul nu e trist. / Cuprinsul e acelaşi: alt nume are însă. / Şi cui trimit scrisoarea, pe nume-i spun deschis.“ (Pontice, 1.1, „Lui Brutus“)

Ovidiu poetul este topit şi turnat în forma unui personaj de roman – credibil, plauzibil, verosimil. Mai familiar decît anticul Ovidiu.

Transferul este continuu între poet, autor şi personaj, se luminează unul pe altul şi se modelează unul pe altul. Vintilă Horia îşi încheie Memoriile unui fost Săgetător (Vremea, 2015, p. 324) sub semnul romanului ovidian: „Mi-am petrecut vara [id est, 1957] gîndind la romanul meu. Îmi era atît de groază să mă apuc de el, încît scriam poezii, cîte două-trei pe zi. […] cartea nu se lăsa începută.“

„Ades doresc a-ţi scrie şi altceva, dar mîna / Aceleaşi vorbe-nseamnă, chiar fără voia mea.“ (Pontice, 4.15, „Lui Sextus Pompeius“)

„Tot am pierdut! Viaţa mi-a fost lăsată, numai / Ca să-mi hrănesc durerea, să sufăr că mai sînt! / De ce să-mplînţi pumnalul în trupul care moare?/ Nici nu mai ai tu unde pumnalul să-l împlînţi.“ (Pontice, 4.16, „Unui invidios“)

Seneca îşi răzbunase exilul cu un sarcasm pe care nu l-am fi bănuit că zace în stoicul care îl sfătuia atent pe prietenul său Lucilius. Ceilalţi doi exilaţi, Ovidiu şi Vintilă Horia, şi-au asumat înstrăinarea, au primit-o – chiar împotriva voinţei proprii – în viaţa lor. Neîntorşii, rămaşi captivi într-o călătorie fără sfîrşit, se aşază pe un alt drum şi privesc, într-un tîrziu, către o altă ţintă.

Ioana Costa este profesor dr. univ. la Facultatea de Limbi si Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Antichităţile noastre, Ratio et revelatio, 2013. Cele mai recente traduceri: Petrarca, Despre ignoranţă: a sa şi a multora, Polirom, 2016, şi Georg Captivus Septemcastrensis, Tratat despre obiceiurile, starea şi viclenia turcilor, în curs de apariţie.