Nu cred că am să uit vreodată ziua în care am văzut, la cinema Favorit, unul dintre filmele cu o estetică impecabilă, care mă urmărește și astăzi – este vorba, bineînțeles, de Evil Under the Sun, o ecranizare imperială după Agatha Christie, în regia lui Guy Hamilton. Oh, regia ca regia, dar să nu uităm toată acea revoluție glamour a ținutelor (pentru plajă, și nu numai), orchestrată de genialul Anthony Powell, un adevărat vrăjitor al costumelor, chiar mai rafinat decît Edith Head, din punctul meu de vedere. Și cum să le uiți pe Diana Rigg, Jane Birkin, Maggie Smith sau Sylvia Miles îmbrăcate în cele mai extravagante & badabum costume de baie și kimonouri pe care le-a văzut vreodată plaja de la Cala Feliu, denumită dramatic, în film, Gull Cove Beach?

Sigur, de cîte ori mă gîndesc la un costum de baie, îmi vine în minte unul dintr o singură piesă, delicat, dar auster, senzual, dar nu prea, eventual semnat Eres. Dar nu numai asta – în egală măsură îmi aduc aminte de acele costume de baie negre, din lycra, pe care le purtau suedezele în anii ’80 și pe care le vedeam în fiecare zi pe plaja din Olimp, în vacanțele copilăriei mele. De fapt, costumul de baie nu însemna nimic pentru mine dacă nu era însoțit de mirosul unic de loțiune pentru plajă de la Hawaiian Tropic sau Piz -Buin, mai cu seamă că, în epocă, era atît de greu să pui mîna pe o astfel de emulsie.

În afară de costumele purtate de turistele suedeze, aceeași nostalgie mi-o trezește și amintirea unui material căzut astăzi într-o dizgrație pe care nu mi-o justific, și care definește „litoralitatea“ – pînza topită. Rochiile din această pînză topită, cu umerii goi, mîndria 2 Mai-ului de altădată, espadrilele, coșurile din rafie, palăriile enorme, cu boruri vag ridicole, care niciodată nu stăteau cum trebuie, colierele din scoici minuscule, sidefate, brățările cu amulete, iată numai cîteva dintre elementele care au asigurat, ani de zile, succesul garantat al vestimentației șic pentru plajă.

Astăzi se reîntorc coșurile din rafie și espadrilele, dar s-a pierdut ceva din cumințenia absolută a ținutelor care acum treizeci de ani descriau atît de bine un peisaj marin. Or, asta s-a întîmplat și pentru că acum vezi din ce în ce mai des corpuri mult prea tatuate, mult prea bronzate, accesorii ridicole, țipătoare, însoțite de un comportament agresiv, care te face să nu-ți prea mai dorești să pui piciorul pe o plajă.

Am foarte multe amintiri despre mare și mersul la plajă – de la țigările Kim, extra-long, pe care le fuma mătușă-mea, cu o nonșalanță incredibilă, și costumul de baie galben, perfect, din două piese, pe care îl purta mama, pînă la mirosul ei inconfundabil, un mix de L’air du Temps, apă sărată, nisip și cremă de cocos, miros care se pierdea printre aleile leneșe, dominate de pini, din Olimp.

Eu nu mai merg la plajă de cîțiva ani – soarele mă agită acum, mă plictisesc și, recunosc, nu mai am o miză. Din păcate, plaja, și nu numai aici, a ajuns un loc vulgar, un loc care și-a pierdut emoția. Fie te ascunzi undeva în Franța, pe o plajă goală, la ocean, prin mai sau prin septembrie, fie îți asumi o mare de elemente gălăgioase, neprietenoase. Or, ce legătură are asta cu Evil under The Sun

Maurice Munteanu este fashion editor la revista ELLE.

Foto: Cornel Brad