Cînd l-am întîlnit pe Gáspár György, psiholog specializat în parenting, aveam oarecari prejudecăți față de acest domeniu. Mi se părea un moft să apelezi la rețete de crescut copiii, un moft cu un iz periculos: dacă îți crești copilul din cărți, nu riști să-ți inhibezi instinctele de părinte? – era una dintre întrebările „de atac” pe care le pregătisem pentru interviul cu autorul cărții Copilul invizibil, apărută în urmă cu un an la Editura Curtea Veche. Am aflat însă, de-a lungul convorbirii, că parenting-ul se referă, sau ar trebui să se refere, în primul rînd, la educația părintelui în relație cu sine însuși, pentru a avea o relație bună cu copilul. Pentru că „meseria” de părinte este una dintre cele mai grele sarcini pe care cineva și-o asumă, uneori, există, derapaje. Și poți să cazi ori în extrema autosuficienței, în care refuzi orice sfat venit din afară, ori în cea a rețetelor propuse de unii specialiști într-ale parenting-ului.

 

Cît de sănătoase sînt „rețetele“ pentru relația dintre un părinte și copil?

În primul rînd, eu nu sînt un adept al rețetelor. Cred că fiecare părinte e bine să-și găsească strategia de parenting care se potrivește atît personalității sale, cît și aceleia a copilului. E clar însă că există experți, dar și non-experți care se străduiesc să vîndă o serie de idei miraculoase în baza cărora ar exista un număr de pași prestabiliți pe care, dacă îi urmezi, vei avea o relație de succes cu copilul. Pentru unii poate funcționează, dar cînd nu se întîmplă, pericolul e ca frustrarea părintelui să crească. De asemenea, aceste rețete au tendința de a merge pe un tipar de autosuficiență, „eu, ca părinte, sînt OK, copilul trebuie să se schimbe“, și pe o mentalitate veche, de tipul „eu te-am făcut, eu te omor“. În primul rînd, părinții sînt cei care au nevoie să-și vindece rănile. Despre asta e vorba și în cartea mea, Copilul invizibil fiind, de fapt, o metaforă a rănilor pe care le aducem din copilărie în viața de adult. Nimeni nu se naște în familia perfectă, pentru că nu există familie perfectă. Fiecare vine cu o serie de traume relaționale și, înainte de a pune accentul pe copil și să-i aplic „rețeta potrivită“, e important să văd de ce mă deranjează un anumit comportament al copilului. Cum reacționau părinții mei cînd eu făceam același lucru?

Din experiența dumneavoastră, care sînt problemele relaționale dintre un părinte și copilul său?

Există părinți care își aduc copilul la psiholog cu pretenția ca acesta să-l „facă bine“. E ca și cum ai duce un vas ciobit la reparat, fără a aduce însă partea lipsă. Din punctul nostru de vedere, al terapeuților de familie, problemele pe care le are un copil sînt de fiecare dată un simptom al unor probleme din familie sau de la școală. Pentru că, de obicei, copilul, fiind individul cel mai vulnerabil într-o familie, se sacrifică, devine un fel de burete care absoarbe tensiunile și problemele din mediul în care trăiește, producînd astfel un simptom. De multe ori certurile dintre părinți, neajunsurile financiare, problemele de comunicare sînt toate îndreptate către copil – care, neavînd formate pîrghiile emoționale, exteriorizează frustrările și furiile într-un mod pe care părinții îl percep ca fiind o problemă a copilului, nu ca pe un ecou al propriilor probleme. Responsabilitatea unui terapeut abil e să transmită acestor părinți că toți, atît ei, cît și copilul, se află, de fapt, în aceeași barcă, problema fiind una comună, nu copilul este cel „defect“.

Ce este, așadar, parenting-ul?

Parenting-ul se referă, în primul rînd, la creșterea și autodisciplinarea noastră ca adulți. E un musai pentru generația crescută pentru a supraviețui și a se dezvolta din punct de vedere cognitiv. Dacă ne folosim doar mintea, în maniera clasică nu vom putea ajunge la sufletele copiilor noștri așa cum ei au nevoie pentru a se dezvolta și a ajunge să-și dezvolte relații cît mai armonioase cu ceilalți. Cred că prima întrebare din parenting ar fi: care sînt rănile pe care noi le aducem din propria copilărie? Care sînt nevoile pe care adulții din jurul lui nu au putut să le satisfacă? Pentru că aproape de fiecare dată, așa cum am fost noi răniți, dacă nu conștientizăm și nu facem o analiză a poveștii de viață, îi vom răni și pe copiii noștri, iar trauma merge mai departe de la o generație la alta. Copiii au nevoie de multă afecțiune, acea afecțiune care ține de inteligența emoțională. Să înțelegi că în spatele unui comportament agresiv se ascunde o nevoie nesatisfăcută. Ce ne vine automat să facem cînd copilul își iese din echilibrul psihologic, trîntește cu obiecte sau este „obraznic“? Să îl pedepsim, să ne impunem autoritatea. Ce ne arată însă știința parenting-ului? Gîndiți-vă la cauze.

Vorbind despre curente de parenting, există această modă de a-ți lăsa copilul să facă ce vrea ca să nu-i inhibi personalitatea?

Mie mi se pare la fel de periculos ca și parenting-ul autoritar, acolo unde părintele stabilește totul, nu există negociere. Copiii au nevoie de contact uman, de feedback din partea părintelui, ei se oglindesc în funcție de ceea ce văd la noi. Dacă el nu are interiorizată capacitatea de a respecta reguli, de a avea grijă de celălalt, de a face bine, de a-și folosi compasiunea, nu-l vor păli în viața adultă înțelepciunea și adevărul divin, iar el nu va ajunge o persoană bine integrată din punct de vedere social. Are nevoie de structură – asta trebuie să înțeleagă părinții care preferă parenting-ul permisiv: structura înseamnă siguranță, îl ajută pe copil să știe cum să-și ajusteze comportamentele astfel încît să nu pice în extreme. Părinții care preferă acest trend – iar eu cred că există acest trend în România – de a nu fixa reguli, de a nu pune limite, sînt părinții care se pot bucura de relația părinte-copil pînă ajunge copilul la grădiniță sau la școală, moment în care copilul se întîlnește cu un mediu în care el nu-și mai dă seama ce se întîmplă pentru că a fost obișnuit cu mediul în care îi era permis să facă ce vrea, cînd vrea, cum vrea.

Ce se întîmplă cu părinții care intră în panică, spunînd că ei nu se pricep să fie părinți?

E greu să crești un copil, e probabil cea mai mare responsabilitate, e imposibil să nu greșești, nu poți să fii un părinte conștient fără să îți oferi posibilitatea de a greși. Părinții conștienți sînt aceia care își dau seama că au greșit și își cer iertare, spunînd că nu sînt perfecți și că le pare rău. Pe de altă parte, avem și părintele „inconștient“, cel autosuficient, care spune: de ce să îmi cer eu iertare? Cum să fac eu asta? Vina este a lui. Părintele conștient nu e cel care nu o dă în bară, ci acela care își dă seama că nu poți să îți asumi responsabilitățile parentale fiind perfect și făcînd lucrurile ca la carte.

Ați creat această platformă, paginadepsihologie.ro, unde există și un curs de parenting…

Cursul are la bază chiar ideea cărții Copilul invizibil: asumarea minusurilor din viețile noastre, o asumare care dă capacitatea părintelui de a lucra cu sine și de a se împăca cu sine și cu emoțiile sale, fapt care îi oferă capacitatea de a crea relații stabile cu cei din jur și cu copilul. Una dintre lecții este despre acest aspect. Studiile de specialitate ne arată că atît sănătatea fizică și psihică, cît și nivelul de fericire și starea de bine, toate sînt influențate nu de nivelul de trai, ci de relațiile în care funcționăm. Relațiile care ne permit să fim vulnerabili, în care ne putem deschide, în care ne putem verbaliza dificultățile sînt cea mai importantă resursă pentru ființa umană. Noi nu sîntem educați în direcția asta. La școală nu primim educație pentru a ne dezvolta inteligența relațională, ci competiția. Avem, de asemenea, o lecție despre cum funcționează și se formează creierul uman, care explică cît de puternic e impactul pe care mediul îl are asupra noastră în primii doi ani de viață, sau cît de importantă e inteligența emoțională și despre cum ne putem îmblînzi emoțiile. Pentru că mulți încearcă să își controleze și nu să își îmblînzească sau să-și asume emoțiile. Or, a încerca să controlezi o emoție este extrem de nociv, dar cînd le conștientizăm și le acceptăm, putem să le și facem față în interiorul nostru.

Cursul este construit pe ceea ce am observat în experiența mea de 11 ani de lucru cu familiile din România și pe studiile științifice din lume, testate însă pe cultura din România. Pentru că sînt de părere că un studiu, oricît de relevant ar fi în Elveția sau SUA, poate sau nu să se plieze pe realitatea din România. Așa că, de fiecare dată cînd descopăr o tehnică nouă, încerc mai întîi să o testez în viața personală sau în viața clienților mei. La final, dacă tragem linie, pot spune că aceste lecții nu sînt lucruri luate din cărți, ci testate în cabinet.

a consemnat Stela GIURGEANU