Primul gînd care mi-a răsărit în chip spontan atunci cînd mi s-a propus să scriu despre fenomenul Disney cu un accent special asupra „eticii  Disney“ n-a fost, trebuie să mărturisesc, unul din domeniul solicitat, ci din amintirile mele literare. Mai precis: Cărarea pierdută, romanul lui Alain Fournier, citit, în plină adolescență, într-o vară însorită, în care ploaia venea pe neaşteptate, întotdeauna la prînz, iar eu savuram povestea în chiar acest răstimp, mi s-a impus cu puterea pe care o are, uneori, memoria noastră involuntară. Cum am încredere în înţelepciunea asociaţiilor minţii şi cum, de asemenea, am încredere şi în etica văzută nu numai ca o sumă de norme şi prescripţii mai mult sau mai puţin solemne, ci, mai degrabă, ca o întîlnire a acestora cu „povestea unei vieţi“, am găsit şi explicaţia simplă a faptului că acest roman, nu foarte cunoscut, a însemnat calea (poate mai potrivit ar fi să spun „cărarea“) mea de acces spre etica Disney. Alain Fournier, în naraţiunea sa, aducea un elogiu tinereţii adolescentine, imaginînd un tărîm (acum am spune un Land) plin de mister, în care pădurea şi cărările ei conduc la un palat unde singurii locuitori sînt tineri, băieţi şi fete, în căutarea lumii din poveşti, sau de poveste. Oricum, pentru ei, atunci, pentru un timp determinat – o lume reală şi magică, deopotrivă. Întîmplările se petrec la sfîrşit de secol XIX. Împărăţia juvenilităţii se opunea cenuşiului vieţii, în care sărbătoarea şi jocul erau excepţii. Dimpotrivă, în palatul lor înconjurat de copaci falnici, mereu inundaţi de o ceață luminoasă, bucuria şi jocul, iubirea şi visarea cu ochii deschişi constituie singura lume de dincolo de cea prozaică. În fapt, avem prefigurată aici nu neapărat întreaga temă a eticii Disneyland-ului, dar o bună parte a acesteia. E vorba, într-un fel, de împlinirea unui vis străvechi al umanităţii: să fii liber să trăieşti ca în poveste, să n-ai alte restricţii decît acelea dictate de regulile jocului şi, desigur, de convenţiile poveştilor dintotdeauna şi de pretutindeni. Nu trebuie, cred, să uităm că cea mai mare parte a istoriei s‑a desfăşurat sub semnul penuriei, iar ieşirea din penia, din sărăcie şi lipsuri, s-a produs, pentru majoritatea tăcută a lungilor vremi, de-abia de cam două sute de ani în Occident şi, în cel mai bun caz, de o sută, în restul lumii. Este suficient, de pildă, să-l citim pe Thomas Piketty cu al său Capitalul, în secolul XXI, şi să constatăm diferenţele enorme de bunăstare dintre noi şi cei ce ne-au precedat, decalajele incredibile dintre timpul nostru liber şi timpul lor liber, al celor de acum cîteva generaţii numai. Adevărul devenit enunţ arhibanal, anume că existenţa şi ofertele ei sînt copleşitoare, că era consumului a devenit o realitate incontestabilă, că aproape oricine are calea deschisă spre bunăstare şi desfătare, nu putea să nu ridice şi interogaţii în registru etic. Cum se răspunde acestora? Există, desigur, o remarcabilă continuitate derivată din menirea constantă a eticii de la Socrate și Platon încoace, de a da un răspuns comprehensibil la această anume întrebare: cum trebuie să trăim? 

Pentru omul ieşit din penurie, pentru omul deprins să-şi dezvolte individualitatea, pentru cel dispus să accepte interpretări relativiste mai degrabă decît certitudini absolute, pentru cel obişnuit deja să discute în­tîi despre bunăstare şi numai după aceea despre Bine, temele etice tradiţionale vor primi alte sensuri şi diverse (sau adverse) semnificaţii faţă de „cei vechi“.
 

Cum poate fi atunci interpretat prin grilă etică tot ceea ce a adus cu sine Disneyland-ul? Un autor precum Mac­Intyre afirmă, cu drept temei, că două fapte sînt importante în cazuri de acest fel sau similare. Primul: judecăţile noastre etice sînt profund marcate de un climat emotivist, ceea ce înseamnă că avem un Sine subiectivist, unul preocupat mai degrabă de sincerităţi psihologice decît de „adevăruri etice“ întotdeauna puse sub semnul întrebării. Disneyland-ul este perfect compatibil cu structura societăţii actuale, în care dominante sînt trei tipuri de „personaje“. Mai întîi, managerul manipulativ, care poate instrumenta foarte bine şi eficient nevoia profundă a oamenilor de a trăi în conformitate cu „lumea poveştilor“. Acestea pot fi proiectate şi realizate ţinînd seamă de festivismul galopant al cererii publice. Al doilea personaj privilegiază şi el sistemul Disney: estetul. Oricine are mijloace îşi poate permite să se bucure de „plăcerile şi visele tinereţii“. Al treilea personaj este terapeutul. Or, este evident că lumea spectacolului fără de risc, lumea experimentării tipice vîrstei juvenile reprezintă moduri de a fi şi de a gîndi perfect acordate fenomenului Disney. Aceasta cu atît mai mult cu cît „o cură de Disney“ este cu totul comprehensibilă oricărui om care crede, cu obstinaţie, în „terapiile salvatoare“. Acelaşi autor aduce în prim plan şi alt fenomen semnificativ pentru înţelegerea etică a „lumii spectacolului“: oamenii gustă împreună jocul şi hedonismul implicat în această lume plină de noutate, dar trăirea îi uneşte totuşi doar epidermic, pentru că din adîncimea Sinelui emotivist pot răzbate, nu arareori, dezacorduri destul de ireconciliabile, atît în convingeri, cît şi în atitudini. Or, pînă la urmă, destinul individual, inclusiv pentru omul din Disneyland, se croieşte din întîlnirea dintre trăirea în lumea poveştii jucate și cea a existenţei sale din toate celelalte registre ale vieţii reale, prozaice: prin iubire, în familie, prin comunitate, cu prieteni, şi deloc la sfîrşit, în  profesie.

În fine, Disneyland-ul ne obligă să acceptăm o constatare făcută tot mai mult de către eticienii profesionişti sau amatori: că sensibilitatea postmodernă nu solicită decizii atît de nete, radicale și maximaliste precum cele ale eticii kantiene, de pildă. Nu mai trebuie judecată „Datoria“ noastră  (scrisă cu majuscule, în sensul de „nume sublim și măreţ“), în opoziţie cu „plăcerea“ și „dorința“, pentru că mult mai importunate se dovedesc a fi „îndemnurile la  fericire“ și urmările acestora decît urmările unui „trebuie“ abstract, ce promite „demnitatea fericirii“.

Gilles Lipovetsky, și în Fericirea pardoxală, dar și în mai vechea sa carte Amurgul datoriei, susţine că trăim (și aminteşte chiar EuroDisneyland-ul de lîngă Paris)  în post-datorie și post-virtute. Trăim – expresie care a făcut carieră – în „etica nedureroasă a noilor timpuri democratice“. Argumentul pare convingător și multă lume nu-l acceptă. Dar ce se întîmplă, totuşi, cînd trebuie să gîndim „Datoria“ chiar cu majuscule și noi credem că putem trăi mai departe cu regulile din Disneyland, dar nu mai sîntem acolo de mult? Avea dreptate Freud să spună că „noutatea constituie întotdeauna condiţia plăcerii“, dar tot el zicea şi că este pe deplin sănătos, fizic, psihic şi moral, cel ce înţelege „principiul realităţii“. În romanul Cărarea pierdută, eroii se izbesc, în final, tocmai de „principiul realităţii“.
 

Vasile Morar este profesor la Facultatea de Filozofie a Universității București.