Etica reproducerii umane
– cu gameți creați în laborator –
În 2012, un grup de cercetători din Japonia a publicat un raport în care detaliau obținerea de șoareci din celule reproductive obținute prin convertirea unor celule somatice. Cercetătorii au reprogramat celule ale pielii și le-au readus la un stadiu pluripotent. Aceste celule, implantate în șoareci sterili, atît femele cît și masculi, au dat naștere atît la ovule, cît și la spermatozoizi, care au fost apoi extrase de către cercetători și fertilizate în vitro, ducînd la crearea de noi șoareci, care au trăit fericiți și s-au reprodus la rîndul lor, în mod natural. Cu un an înainte, cercetători din SUA au raportat crearea de șoareci cu doi tați. În 2006, și un grup de cercetători din Marea Britanie și Germania raportase crearea de șoareci cu ajutorul gameților obținuți în laborator. Acestea sînt doar cîteva exemple celebre ale progreselor în obținerea de celule reproductive în laborator.
O bună parte din oamenii de știință implicați în aceste cercetări susțin că scopul lor este creșterea cunoașterii. Se cunosc foarte puține despre cum se formează celulele reproductive. Pe măsură ce știm mai mult, vom putea să îmbunătățim tratamentul infertilității, să reparăm celulele reproductive și să înțelegem mai bine cum putem preveni infertilitatea: și nicidecum să folosim în reproducerea umană gameți creați în laborator. Alții, însă, susțin explicit că unul din beneficiile urmărite este de a crea gameți umani pentru reproducere. De asemenea, majoritatea se îndoiesc că va fi vreodată posibil să creăm spermatozoizi viabili din celule prelevate de la femei: pentru aceasta ar trebui să poată fi adăugat cromozomul Y, ceea ce nu este posibil. O minoritate, însă, nu cred ca acest lucru este irealizabil și, mai mult decît atît, consideră că nu doar obținerea de ovule din celule prelevate de la persoane de sex masculin și de spermatozoizi de la persoane de sex feminin, sînt ambele posibile, ci și fertilizarea lor cu gameți prelevați de la aceeași persoană. În acest fel s-ar obține urmași cu un singur părinte genetic.
Dacă aceste tehnologii vor progresa astfel încît, tehnic, gameții creați în laborator să poată fi folosiți în reproducerea umană, acest lucru ar putea interesa o serie de persoane. Ar putea fi creați gameți pentru partenerul infertil dintr-un cuplu și fertilizați cu gameți de la celălalt partener; sau chiar din celulele fiecărui partener infertil. Femeile trecute de vîrsta menopauzei ar redeveni fertile, în principiu, odată ce va exista posibilitatea a crea gameți viabili din celulele lor. Nimeni nu ar mai fi infertil în sensul în care înțelegem astăzi infertilitatea, chiar dacă nu are și nu a avut niciodată gameți viabili.
Dacă va fi posibil să fie creați gameți de alt sex decît persoana de la care provine materialul genetic, acest lucru ar putea interesa cuplurile în care partenerii sînt de același sex, care pentru prima dată s-ar putea reproduce împreună. Aceștia pot deveni părinți (în societățile în care li se permite), crescînd împreună copiii pe care îi au din relații precedente, sau adoptînd, de exemplu. Dar nu pot avea copii ai căror părinți genetici să fie împreună ei doi și nimeni altcineva (două femei pot împărți procesul de reproducere, creînd un copil din ovulul uneia, fertilizat în vitro și transferat în uterul celelalte, devenind astfel amîndouă mame biologice ale copiilor lor – dar, deocamdată, au nevoie și de spermatozoizi de la o a treia persoană). O astfel de inovație ar face posibil acest lucru. Foarte mulți oameni, atunci cînd decid să devină părinți, speră să aibă copii înrudiți genetic cu ei – o preferință discutabilă, și nu neapărat rațională. Însă această legătură genetică este puternic valorizată în multe culturi, și este o realitatate de care se bucură mulți părinți. Mai mult decît atît, faptul că partenerii de același sex nu se pot reproduce împreună este unul din motivele invocate de oponenții permiterii creării de familii în care părinții sînt de același sex; iar pentru mulți, părinții adevărați ai copiilor sînt părinții lor genetici, indiferent cine le sînt părinții legali, pe cine recunosc ei drept părinți, cine își asumă responsabilitățile aferente creșterii și educării lor. În aceste condiții, cuplurile în care partenerii sînt de același sex ar putea dori să devină părinți prin această metodă.
Alți posibili beneficiari sînt persoanele care nu au partener împreună cu care să devină părinți. Și aceste persoane ar putea avea o serie de motive pentru a prefera o astfel de metodă atît adopției cît și reproducerii cu gameți donați. Atît adopția cît și reproducerea cu gameți donați creează o situație în care copilul are o legătură genetică, considerată de mulți foarte semnificativă, cu cineva din afara familiei. Părintele copilului adoptat, sau care are și un alt părinte, genetic trebuie să poarte discuții dificile cu copilul său, iar copilul, la rîndul său, trebuie să decidă cum se va raporta la părinții săi genetici. Dacă dorește să îi cunoască, se poate ca acest lucru să nu fie posibil, se poate să fie decedați, să îi dezamăgească așteptările, să îl respingă. Se poate, de asemenea, să nu dorească să îi cunoască, iar această decizie să îi fie chestionată la nesfîrșit de oamenii din jurul său. Sînt atît de multe necunoscute într-o situație atît de intimă și sensibilă, încît un părinte ar putea dori să le evite cu totul, dacă este posibil.
Este greu de prezis dacă gameții creați în laborator vor putea vreodată fi folosiți în reproducerea umană. Nu ajută nici faptul că cercetătorii implicați nu sînt în acord în această privință. Avînd în vedere progresele făcute în cercetarea pe animale non-umane, nu este prea devreme să reflectăm asupra acestor posibilități și a implicațiilor lor etice și legale. Infertilitatea, indiferent de cauzele ei, este sursa a foarte multă suferință, iar metodele curente de combatere a efectelor ei vin cu propriile lor neajunsuri. În principiu, introducerea de noi opțiuni este binevenită și cu siguranță este dorită de multe persoane care încearcă să devină părinți. Inovațiile tehnologice în reproducerea umană creează situații noi și schimbă distribuția felurilor diferite de a deveni părinți. Astăzi, un copil poate fi conceput cu material genetic de la trei persoane (a treia fiind sursă de ADN mitocondrial), sau poate avea două mame biologice (una de la care provine ovulul și una care a purtat sarcina) și să recunoască o a treia drept mamă (cea care îl crește).
Dintotdeauna unii copii au fost crescuți de oameni cu care nu au fost înrudiți genetic – iar tehnologiile de reproducere asistată au multiplicat semnificativ numărul acestor situații. Se estimează că peste cinci milioane de copii au fost conceputi cu ajutorul acestor tehnologii. Acești copii și părinții lor trăiesc printre noi, iar aceste tehnologii sînt din ce în ce mai sofisticate. Este important cum ne raportăm cu toții la ele. Cine sînt părinții adevărați ai copiilor, în virtutea căror proprietăți și cine decide în această privință? Ce riscuri sînt permisibile în efortul oamenilor de a deveni părinți? Care sînt situațiile în care am fi iresponsabili, ca societate, să permitem să fie creați și crescuți copiii, și de ce? Cum se întrepătrund obligațiile părinților cu drepturile copiilor și cînd este justificat sau necesar să intervenim? Cum putem să creștem probabilitatea că sîntem corecți în evaluările noastre și că ținem cont de factorii relevanți, într-un mod drept? Toate accestea sînt întrebări legitime și necesare, care nu se reduc la o inovație tehnologică sau alta sau la reproducerea asistată medical în general și ne privesc pe toți, indiferent dacă sîntem sau nu părinți. Un exemplu prospectiv, cum este cel al gameților creați în laborator, poate fi o bună ocazie să discutăm toate aceste elemente și să ne reevaluăm convingerile proprii în lumina posibilităților viitoare. Oricît ne-am dori ca lucrurile să fie simple, ele nu sînt așa, și cei mai mulți dintre noi nu ne-am dori să trăim într-o lume lipsită de suport tehnologic. Inovațiile tehnologice nu pleacă nicăieri și sînt o parte inseparabilă din viețile noastre. Orice ocazie este o bună ocazie să reflectăm asupra schimbărilor pe care acestea le generează în viața noastră și a celorlalți.
Daniela Cutaş este conferenţiară în filozofie practică la Universitatea din Umea şi Universitatea din Göteborg, Suedia. Elaborarea acestui articol a beneficiat de grantul „Relaţiile personale apropiate, copiii şi familia: analiză etică şi politică“, finanţat de Consiliul Suedez al Cercetării. Mai multe informaţii despre autoare puteţi găsi la adresa http://umu.academia.edu/DanielaCutas.
