În secolul XXI totul este hiper: modernitatea e hipermodernitate; consumul e hiperconsum; individualismul a devenit hiperindividualism; iar cinema-ul – aţi ghicit – e hipercinema! Conceptele şi paradigmele se schimbă hiperrapid. În ce relaţie este hipermodernitatea cu modernitatea şi postmodernitatea?

La sfîrşitul anilor ’70, în Europa şi în Statele Unite ale Americii se vorbea despre postmodernitate; eu însumi am folosit acest concept. Postmodernitatea presupune, pe de o parte, uzura avangardei concomitent cu scăderea credibilităţii perspectivelor revoluţionare şi, pe de altă parte, o societate care funcţio-nează într-o logică a prezentului: consumerismul, divertismentul, televiziunea. Această societate centrată pe timpul prezent e postmodernă, căci modernismul era o societate revoluţionară care privea spre viitor. Postmodernitatea a fost un termen la modă. Însă mi-am dat seama că acest concept nu mai acoperea întru totul realitatea în care trăiam. Există trei principii fundamentale ale modernităţii: tehno-ştiinţa, piaţa liberă, democraţia şi drepturile omului. Aceste trei principii au devenit planetare; ele structurează funcţionarea lumii contemporane. Altfel spus, ceea ce modernitatea a inventat în Europa se generalizează acum, ba chiar a devenit un principiu organizator al lumii contemporane. Iată de ce cred că trebuie să vorbim nu de postmodernitate, ci de hipermodernitate. Adică de o exacerbare a principiilor fundamentale, congenitale, ale modernităţii.

Ce urmează după acest „hiper“?

Hipermodernitatea poate căpăta reliefuri şi figuri diferite. Să ne gîndim, de pildă, la consumerism. Trăim într-o societate hiperconsumeristă, însă – după cum ştiţi – folosirea excesivă a resurselor are efecte devastatoare asupra mediului înconjurător. Va trebui să inventăm tehnologii curate, ecologice, va trebui să producem mai multă energie regenerabilă. Rămînem în hiperconsumerism, dar vom căuta un echilibru planetar.

În Ecranul global vorbiţi despre lumea contemporană, care e din ce în ce mai dominată de ecrane. Ce semnificaţie are această multiplicare a ecranelor?

Nu sîntem decît la început… Există două ecrane: ecranul-informaţie şi ecranul-divertisment. Multă vreme, singurul ecran era cel de cinema. Astăzi computerul e omniprezent. Pe computer, utilizatorul e activ; la cinema, spectatorul e contemplativ. Pe computer, utilizatorul caută informaţia sau creează mesaje. În lumea ecranelor sîntem într-o lume a hiperabundenţei. Şi trebuie să ne găsim repere. Rolul şcolii este, şi aici, hotărîtor. Ecranul permite oamenilor un acces nelimitat la informaţii. Fără informaţia de bază, fără cultură, această informaţie nu foloseşte la nimic.

Gilles Lipovetsky este filozof şi sociolog, profesor la Universitatea din Grenoble. Împreună cu Jean Serroy a publicat cartea Ecranul global (Editura Polirom, 2008).

(fragment dintr-un interviu publicat în Dilema veche, nr. 253, 22 decembrie 2008)