Epistolaritatea - cîteva repere

Publicat în Dilema Veche nr. 835 din 20 - 26 februarie 2020
Epistolaritatea   cîteva repere jpeg

Primele scrisori au fost descoperite în Mesopotamia, sub forma tăblițelor de argilă, cu semne cuneiforme. După unii asirologi, cea mai veche scrisoare care s-a păstrat pînă azi aparține regelui Dagan (2400 î.Hr.), din Mari, în care își relatează succesele războinice. Într-un sit din vechiului oraș Ugarit, cele mai numeroase tăblițe (sute de exemplare) au un conținut epistolar. Se pare că scrierea cuneiformă nu era monopolul unei minorități de scribi, numeroși bărbați și femei din rîndul elitei știau să scrie și să citească și trimiteau scrisori. Iată ce scria un funcționar din Mari: „Dacă ești cu adevărat prietenul meu, scrie-mi noutățile pe care le-ai auzit“.

În Antichitatea greco-romană exista o adevărată cultură a epistolarității. De obicei, scrisorile erau dictate sclavilor-secretari de către stăpîni și trimise tot prin sclavi sau prin curierii profesioniști (Roma nu a avut serviciu poștal organizat pentru corespondența privată, ci doar pentru cea oficială). Cicero își scria scrisorile singur și socotea, spre deosebire de alții, că e o impolitețe să le dictezi. Cicero distingea între epistola ad familiares (scrisori intime destinate membrilor familiei și prietenilor) și altele severum et gravum (austere și serioase).

Pentru corespondență, grecii și romanii foloseau tăblițele de lemn (două sau mai multe, legate cu sfoară), cu partea centrală scobită și acoperite cu ceară, pe care se scria cu un instrument din metal, stylus. Acestea înlocuiau pergamentul, material scump, în diversele forme de scriere cotidiană, chitanțe, note rapide, fiind foarte utile pentru corespondență. Tăblița avea avantajul de a putea fi reutilizată: destinatarul ștergea mesajul zgîriat pe ceară, netezea și răspundea pe aceeași suprafață. Tăblițele sînt amintite în Iliada lui Homer. În literatura greacă apare prima mențiune a unei scrisori. Este vorba de regele Proitos care trimite o epistolă socrului său, prin Belerofonte, cu indicaţia ca aducătorul ei să fie ucis după citirea scrisorii: „Tocmai în Licia, unde pieirea să-şi aducă el însuşi / Semne de moarte scriind o mulţime pe-o placă-ndoită / Şi poruncind s-o arate crăiescului socru să-l piarză“.

La rîndul său, Ovidiu amintește și el tăblița cu ceară. În Ars Amandi, sfătuiește astfel bărbații: „Cearcă-ntîi vadul cu-o mică scrisoare trimisă drăguței: / Ea va fi sol vestitor al caldei iubiri. Vorbe aprinse așterne pe ceară (…) /. Plece, dar mica scrisoare cu vorbe-așa de dulci ticluită; / Slovele scrise pe măr pe Cydippe-nșelară odată“.

Cydippe este personajul lui Ovidiu, din Heroide, de care este îndrăgostit Acontius. Acesta recurge la un șiretlic: el scrie pe un măr, devenit suport pentru o scrisoare, următoarele cuvinte: „Jur pe Diana că nu voi fi niciodată, Acontius, decît a ta!“. Apoi îl aruncă la picioarele acesteia. Cydippe cade în cursă și citește aceste cuvinte, cu voce tare, în faţa altarului zeiţei Diana. Numai că, odată rostite, cuvintele aveau valoare de jurămînt care trebuie respectat.

Dovezi de afecțiune apar în scrisori păstrate din perioadele elenistice și romane ale Egiptului. În secolul I d.Hr., un oarecare Hilarion, aflat în Alexandria la muncă, îi scrie soției de acasă: „Te rog doar şi îţi cer să vezi de copil, şi imediat ce voi primi simbria o să ţi-o trimit. Mi‑ai transmis prin Aphrodisias: «Să nu mă uiţi!». Cum te-aş putea uita? Te rog aşadar să nu fii îngrijorată“.

În primele secole ale Evului Mediu scrisoarea circulă aproape exclusiv în mediile călugărilor și prelaților (singurii care știau să scrie și să citească). În secolul XI apar primele îndreptare care conțin modele epistolare pentru clerici (sub influența culturii latine clasice, ciceroniene, scrisoarea trebuia să conțină exordiu, narațiune, argumentare, concluzie, precum și formule de salut și de captatio benevolentiae).

Totuși, existau și persoane laice care trimiteau scrisori. Istoricii au descoperit corespondența unor bărbați erudiți cu femeile educate ale vremii. În secolul VI, poetul latin Fortunatus poartă un schimb epistolar cu Radegund, soția regelui francilor, trimițîndu-și poezii religioase. Nici scrisoarea de dragoste nu a dispărut, o dovadă faimoasă fiind tragica poveste de amor dintre teologul Abélard și tînăra Héloïse (secolul XII).

Extinderea circuitului epistolar

Cam în aceeași epocă, în Extremul Orient, Murasaki Shikibu consemnează, în Povestea lui Genji (secolul XI), practica asiduă a schimburilor de răvașe versificate. Codul aulic amoros japonez era de neimaginat în absența acestor mesaje de un rafinament complex. Nu doar calitatea versurilor conta, ci efectul era garantat doar de perfecta armonie dintre tipul și nuanța hîrtiei, măiestria caligrafiei, florile momentului și spontaneitatea trăirii. Nobilii purtau la pieptul chimonoului fîșii de hîrtie pentru că oricînd se putea ivi prilejul unui răvaș de amor. Iată un exemplu: „Făcîndu-i-se dor de vremurile de demult / Cucul de odinioară a poposit iar la gardul casei tale“.

În Renașterea europeană, laicizarea corespondenței se generalizează, erudiții recurg frecvent la practica epistolarității. Iată obișnuințele scripturale ale lui Montaigne: „Scriu răvașele mele totdeauna în fugă și atît de repede că, oricît de neciteț și nesuferit scriu, mai bine o fac cu mîna mea decît să pun pe altul, fiindcă nimeni nu mă poate urmări și nu le trec niciodată pe curat“.

În secolul al XV-lea, italianul Boncompagno scrie o carte celebră, Rota Veneris, un manual cu modele epistolare consacrate artei iubirii (ad usum amantium), cu sfaturi pentru a întreține o relație amoroasă (14 modele sînt destinate femeilor). Printre filele unor manuscrise italiene, cercetătorii au descoperit ascunse scrisori de dragoste. Iată cîteva cuvinte scrise de o amorezată: „Îmi amintesc săruturile pe care mi le-ai dat și frumoasele tale cuvinte: «răcorirea sînilor» («refrigerasti pectuscula»)“.

Secolele XVII-XVIII au reprezentat perioada de apogeu a scrisorii galante, de salon. A apărut și moda de a publica scrisorile, de a le scoate din zona privatului. Celebrele scrisori ale doamnei de Sévigné au fost tipărite de urmași, la 30 de ani după moartea acesteia.

Un efect al extinderii alfabetizării a fost și participarea intensă a femeilor în circuitul epistolar. Numeroase tablouri prezintă femei citind sau scriind o scrisoare, meditînd la fereastră cu o epistolă în mînă. Fetele din rîndul aristocrației și burgheziei aveau la dispoziție culegeri cu modele epistolare, concepute special pentru ele, prin care li se inoculau valori domestice și familiale, devotamentul față de soț și înfrînarea în exprimarea emoțiilor. Pe lîngă modelele impuse, acasă, în internate sau în școlile din mănăstiri, practica epistolară se inflama sub influența scenelor de dragoste din romanele galante, citite pe ascuns.

Secolul al XIX-lea este epoca de aur a corespondenței. Mai întîi apare o întreagă geografie poștală: poștași, curieri, poștalioane, stații de poștă, stații de cale ferată, care nu au făcut decît să intensifice și să faciliteze circulația scrisorilor. Practica epistolară se răspîndește și în mediile populare rurale și urbane. Alfabetizarea de masă a dus la o „democratizare“ a corespondenței.

În ultimii ani a apărut un nou domeniu de cercetare, frecventat de istorici, antropologi și istorici literari: studiul așa-numitelor „scrieri domestice“, cele produse de oamenii de rînd, care țineau caiete de socoteli, caiete de versuri, povestiri de viață, jurnale intime și, evident, scriau răvașe. Să-i dăm cuvîntul lui Roger Chartier: „În cadrul unei istorii culturale redefinite ca loc unde se articulează practici și reprezentări, gestul epistolar este un gest privilegiat“. La noi, asemenea documente sînt relativ ignorate de istorici sau folcloriști. Scrisorile țăranilor români se găsesc risipite în colecţii particulare, dar şi în arhive, biblioteci, institute de cercetare, muzee.

Aceste scrisori nu se pot elibera de mărcile oralității, de formulele de început și de încheiere, de locuri comune, și cele mai multe dintre ele sînt versificate: „Află dragă despre mine, că sînt sănătos și bine“; „Eu îți fac această carte, căci cu fața sînt departe“; „De cînd de acasă am plecat, nici o carte nu mi-ai dat“, „Că pe-aici mi s‑a urît tot umblînd și colindînd“; „Frunză verde cucuruz, vă sărut, aștept răspuns“. Și aceste rînduri simple confirmă faptul că scrisorile sînt o expresie privilegiată a afectivității. În acest sens, Lamartine făcea observația că „familia nu are, precum prietenia sau iubirea, decît un singur gen de literatură: corespondența“.

Alexandru Ofrim este conferențiar univ. dr., predă cursuri de istorie culturală la Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.

image png
„O vîscozitate, sau altceva analog”
Înlocuirea unei piese de schimb presupune îndeobște oprirea mașinăriei, „scoaterea din priză” a ansamblului care trebuie reparat.
p 10 jpg
Grefe, transplant, înlocuiri de organe
Dimineața, doctorii își pun repede la loc „piesele” și pleacă la drum.
p 11 jpg
Despre viața eternă. Un creier în borcan
ă mă salvez în cer? Păi, ce discutăm noi aici, domnule, neuroștiințe, filosofie, transumanism sau teologie? În halul ăsta am ajuns? Doamne ferește!
p 12 jpg
Făpturi de unică folosință
Dar pentru a fi, realmente, mai buni, trebuie să găsim ieșirea din labirint.
image png
Poema centralei
Am găsit-o aici, montată de fostul proprietar, și va împlini în curînd 22 de ani.
p 13 jos  la Prisecaru jpg
Piese de schimb
Sperăm ca prin aceste considerații elementare să vă fi trezit dorința de a afla mai multe aspecte legate de acest capitol și curiozitatea de a urmări mai îndeaproape subiectul.
p 14 jpg
(Sub)ansambluri cognitive
Omul nu mai este, poate, măsura tuturor lucrurilor.
p 16 foto C  Mierlescu credit MNLR jpg
Cu ură și abjecție
Mă amuz și eu, dar constatativ, de un alt episod, grăitor, zic eu, cît zece.
image png
Groapa, cazul și centenarul
Eugen Barbu (20 februarie 1924 – 7 septembrie 1993) este, probabil, cel mai detestabil și mai controversat scriitor român din postbelicul literar românesc.
p 10 adevarul ro jpg
Dilemele decadenței
Există aici, poate, o secretă soteriologie la confiniile cu sensibilitatea decadentă, și anume credința că printr-o înălțare estetică deasupra oricărei etici contingente.
p 11 WC jpg
„Biografia detestabilă” și „opera admirabilă”
Groapa, cîteva nuvele din Oaie și ai săi ori Prînzul de duminică, parabolele decadente Princepele și Săptămîna nebunilor sînt titluri de neocolit.
p 12 Pe stadionul Dinamo, 1969 jpg
Montaje despre un mare prozator
Din dorința de a da autenticitate însemnării, autorul s-a slujit și de propria biografie. Cititorul va fi înțeles astfel semnificația primului montaj.
p 13 Eugen Barbu, Marcela Rusu, Aurel Baranga foto Ion Cucu credit MNLR jpg
Ce trebuie să faci ca să nu mai fii citit
Nu cred că Barbu e un scriitor mare, dar Groapa rămîne un roman bun (preferata mea e scena nunții) și pînă și-n Principele sînt pagini de foarte bună literatură.
p 14 credit MNLR jpg
Cele trei „Grații” ale „Împăratului Mahalalei”
Se pune, astfel, întrebarea ce ratează și unde ratează acest scriitor: fie în proasta dozare a elementului senzațional, fie în inabila folosire a șablonului ideologic.
image png
Dalí la București
Dalí vorbește românilor pe limba lor, spunîndu‑le, totuși, o poveste pe care nu o pot auzi de la nici un alt artist.
p 11 credit ARCUB jpg
Space venus Museum jpg
Declarația de independență a imaginației
și drepturile omului la propria sa nebunie
În coșmarul unei Venus americane, din beznă apare (ticsit de umbrele uscate) vestitul taxi al lui Cristofor Columb.
p 12 credit ARCUB jpg
Gala
Numai Gala și Dalí sînt deghizați într‑o mitologie deja indestructibilă.
Charme Pendentif Avide Dollars jpg
Suprarealismul sînt eu! Avida Dollars
Materia nu poate fi spiritualizată decît dacă o torni în aur.
047 jpg
Viziunea suprarealistă a lumii
Ne aflăm pe versantul opus lucidității gîndului. Intrăm în ținutul somnului, al tainei, adică în zona de umbră a vieții.
p 14 credit ARCUB jpg
Dalí în România?
Dacă ar fi să căutăm influența lui Dalí în arta românească, este necesar ca mai întîi să înțelegem cine și ce a fost Salvador Dalí.
image png
Mințile înfierbîntate
Cu alte cuvinte, cum diferă noile forme de fanatism de cele din trecut?
p 10 adevarul ro jpg
Dragă Domnule Cioran,
Pe vremuri, m-ați fi vrut arestat; acum, trebuie să-mi acceptați o „distanță ironică de destinul nostru”. Vai, lumea merge înainte cu „semi-idealuri”!
p 11 jpg

Adevarul.ro

image
Goana după adeverințele pentru bani în plus la pensie. Ce sume se iau în calcul pe noua lege a pensiilor
Bombardați cu informații despre recalcularea pensiilor și acordarea drepturilor bănești conform legii pensiilor care intră în vigoare la 1 septembrie 2024, pensionarii au luat cu asalt casele de pensii. O parte dintre documentele cu care se prezintă sunt deja în dosar.
image
Cum sunt săpate tunelurile din vestul României. Trenurile vor circula cu 160 km/h prin munte VIDEO
Lucrările de construcție a tunelurilor de pe noua magistrală feroviară din vestul României au acumulat întârzieri, care duc la prelungirea termenului de finalizare a investiției.
image

HIstoria.ro

image
Cât de bogat a fost Nababul?
Gheorghe Grigore Cantacuzino s-a fălit cu bogăția acumulată de-a lungul întregii sale vieți şi ne-am aștepta ca testamentul său să reprezinte o confirmare a acestui fapt.
image
Politica văzută ca obligaţie în lumea bună
E greu de crezut, dar a existat și așa ceva. În epoca pașoptistă au fost revoluţionari care și-au pus averea și propria viaţă în joc pentru a-și promova idealurile politice.