Prin luna octombrie, anul trecut, mai toate televiziunile transmiteau ştiri despre revolta părinţilor dintr-o şcoală din Piteşti împotriva participării la ore a unui copil cu ADHD, agresiv. Postez pe Facebook un link către o ştire care anunţa protestul, ilustrată cu un grup de părinţi şi copii cu pancarte în mînă. Alături de link scriu mesajul: „Din păcate, şcoala românească nu e pregătită să gestioneze astfel de situaţii“.

A urmat un lung şir de comentarii, postate de cunoscuţi şi prieteni.

„Ce vină are şcoala? Oamenii au făcut ce au putut, continuă orele, au încercat să negocieze, din păcate nu putem da vina mereu pe instituţii… it’s the people!“ – încerc să răspund cum că e posibil, însă foarte probabil nu au fost lămurite nişte lucruri, pînă să răbufnească protestul. „Cum ar fi empatia?“ – primesc răspunsul.

„Ce urît!“, continuă altcineva, „Ce retardaţi!“ – o fostă colegă de facultate, ce lucrează ca asistent social în Londra. Ambele se refereau la părinţii care protestau. Un cunoscut, cu care de obicei nu schimbam două vorbe, adaugă: „Văd că toată lumea e de partea copilului «special», cineva ar trebui să țină balanța, așa că o să mă joc eu de-a ținutul cu ursul. Așadar: da, e nevoie ca oricărui copil să-i fie furnizată o metodă de integrare. Dar ce se întîmplă cînd nu funcționează? Îi pedepsim pe cei care trag ponoasele? Par a fi cîteva zeci de copii acolo, toți acuzînd purtarea celui cu ADHD. De ce ar trebui să suporte niște copii obișnuiți comportamentul agresiv al unuia?“ Intervin şi alte persoane în discuţie, discuţia „se aprinde“. „De ce să-i forțezi pe ceilalți să-i suporte mizeriile?“; „Dacă un elev e permanent agresiv, de ce nu ceri egalitate și la scăzut nota la purtare, eventual suspendare/exmatriculare?“ Nici argumentele precum „dacă era copilul tău ai fi zis altceva“, „găseşte tu o şcoală OK în Piteşti, unde să-l mutăm şi le scriu eu părinţilor“, „nu trăim într-o lume perfectă, unde toţi copiii se nasc sănătoşi“ nu îl conving pe prietenul nostru. La comentariul „Nu există o «societate» specială pentru alţii. E o singură societate care trebuie să îşi integreze toţi cetăţenii, indiferent de probleme“, amicul devine şi mai iritat: „Deci nu cel care are o problemă trebuie să caute cum să fie mai OK, ci cei din jur să fie obligați să-i suporte comportamentul. Iar el să fie eventual scuzat pentru ce comite, că doar e «special».“

Cînd argumentele noastre par să fie epuizate, apare în discuţie o altă persoană. „Întîmplător, ştiu foarte bine despre ce e vorba. Acest băiat are probleme mult mai mari, nu ADHD.“ Mătuşa unuia dintre colegii de clasă ai copilului din Piteşti povesteşte despre ameninţări în timpul orelor, cum sînt agresaţi copiii şi cum unul dintre copii îşi păzește fratele mai mic în fiecare pauză, pentru că a fost ameninţat că va fi omorît. Despre eforturile „foarte mari pentru integrarea lui“ şi cum „tot ceea ce au cerut părinţii în aceste luni a fost ca băiatul să primească ajutorul de care are nevoie şi să fie supravegheat, nu să plece din clasă. Deşi există un dosar întreg plin de plîngeri şi procese-verbale, şcoala şi inspectoratul nu au făcut absolut nimic să rezolve acestă problemă, de aici şi protestul lor.“ „Părinţii sînt foarte supăraţi că s-a pus eticheta «protest împotriva unui copil». Protestul lor e împotriva celor care ar fi trebuit să intervină, dar care au ignorat problema şi acum se ascund sub acuze de discriminare – directorul școlii, Inspectoratul, Protecţia Copilului. Cu copilul n-are nimeni nimic, nici măcar nu au vrut să fie mutat de la clasă, ci doar să fie dus la psiholog şi supravegheat în clasă“, mai adaugă ea. Ne arată cîteva bilete cu ameninţări scrise de copil şi procese-verbale făcute de profesori, pentru constatarea comportamentelor agresive la clasă, ce erau scanate şi postate pe o pagină de Internet, special creată pentru această situaţie.

Pînă la apariţia acestui comentariu, nici unul dintre noi nu ştia despre acest caz mai mult decît declaraţiile din ştirea TV. Aveam, totuşi, păreri destul de bine conturate. Deşi vocea familiei copilului lipsea cu desăvîrşire din această discuţie.

Declaraţiile din ştirea TV îl arătau pe directorul şcolii care anunţa absenţe nemotivate copiilor de la protest, reprezentantul inspectoratului şcolar acuza părinţii pentru atitudinea pe care le-o imprimă copiilor, iar purtătorul de cuvînt al Ministerului Educaţiei spunea că profesorii „nu sînt pregătiţi să gestioneze asemenea situaţii“. Mama unui copil era dispusă să piardă bursa acestuia, din cauza absenţelor nemotivate primite. La protest nu renunţa.

Cum s-a ajuns la păreri atît de pertinente faţă de această situaţie? Irina Drexler, coordonatoarea campaniei „NO Hate Speech“ în România, spune că opiniile oamenilor depind de nivelul de educaţie, de cunoştinţele şi experienţele fiecăruia. Asta explică, probabil, de ce mătuşa colegului de clasă era mai puţin vehementă și radicală, deşi era direct implicată, decît amicul ce „ţinea cu ursul“, deşi, ca şi mine, habar nu avea mai multe. Mamele altor copii au decis însă să reacţioneze mai dur, printr-un protest. La întrebarea de ce fosta mea colegă a ales să îi facă pe părinţi „retardaţi“ încă nu am un răspuns. Probabil, extremele creează extreme şi ne lipseşte centrul, în zilele noastre.

Educaţia pentru toleranţă e, de multe ori, greu de făcut. Am văzut în proiectele finanţate prin Fondul ONG tot felul de activităţi şi metode pentru combaterea discursului urii, căci tot o formă de intoleranţă e și acesta. S-au monitorizat discursurile politicienilor, s-au făcut studii şi s-au analizat discursuri online, s au scris articole şi s-au organizat training uri pentru profesori, căci pînă la urmă de la educaţie porneşte totul. Fain este că s a lucrat mult cu tinerii. Întîlniri, discuţii, jocuri de rol, organizate în aşa fel încît să înveţe mai bine realitatea altora.

Prin proiectul „Switch OFF/Online Hate Speech“ al organizaţiei PATRIR, Irina Drexler a mers în licee din Cluj, unde a stat de vorbă cu tineri despre bullying şi despre discursul instigator la ură. S-a întîlnit cu prejudecăţile unora dintre ei, pe care a încercat să le lămurească. Metoda, care a funcţionat, se numeşte „alternative narrative“, prin care sînt deconstruite argumentele celor care au un punct de vedere discriminatoriu. Cînd a venit vorba de refugiaţi, a încercat să le arate că „ei nu vin de plăcere, ci din cauza unui război“. Le-a arătat filme cu oraşe bombardate din Siria. Important a fost că s-au purtat discuţii, un dialog despre subiecte pe care tinerii nu le discutau în mod curent. Irina spune că importantă e interacţiunea cu persoanele sau situaţiile pe care le judecăm, acestea sînt cele care ajută să ne schimbăm o părere. Probabil, după o zi petrecută în familia copilului din Piteşti, amicul meu de pe Facebook ar fi avut altă părere.

Medien Research Center a organizat ateliere cu elevii din zece școli și licee din București și din țară. Prin joc, le au explicat participanţilor că, în situații intolerante, scopul este să înțeleagă că nu vor fi mereu de acord cu toată lumea. Cu toate acestea, să nu renunțe la respectul reciproc. „Sîntem interesați să căutăm situații în care se poate diminua discursul instigator la ură și poate crește interacțiunea între oameni care sînt diferiți și care cred lucruri diferite. Fie că e vorba de comentariile din subsolul articolelor online (ca în cazul proiectului de cercetare «Less Hate, More Speech»), fie că e vorba de a ajuta tinerii să recunoască și să reacționeze în fața situațiilor intolerante (ca în proiectul «Less Hate, More Speech – Tinerii se implică!»). De exemplu, jocul «Oglinda frîntă», în care tinerii scriau întîi pe o hîrtie un autoportret și apoi îl comparau cu un portret făcut de un alt participant, a fost menit să-i pună pe copii în situația celuilalt, să se gîndească inclusiv la „ce ție nu-ți place altuia nu face“. Alte jocuri i-au încurajat să găsească lucrurile care îi unesc (care țin de valori umane de bază ca dreptul la viață, fericire, egalitate etc.) și pe baza cărora pot să ajungă la înțelegere reciprocă, la toleranță, într-o manieră în care să nu le fie contrazise credințele și educația pe care le-au primit acasă“, spune Roxana Bodea, MRC. Pe site-ul lor, Tineriiseimplica.openpolitics.ro, se găsesc tot felul de jocuri online pe tema toleranţei ce pot fi folosite în activităţile pentru tineri.

Am observat că de cele mai multe ori educaţia pentru toleranţă devine o luptă antidiscriminare, pentru combaterea discursului instigator la ură, pentru eliminarea diferenţelor sociale şi economice dintre noi şi ţările donatoare, vizibil mai evoluate. Probabil de aici şi încrîncenarea unora în „apărarea“ cauzelor de unele ameninţări. Sau poate ne imaginăm doar o luptă a binelui contra răului, ca-n basme.

Cert e că toleranţa înseamnă multă responsabilitate. Familia din Piteşti va fi ajutată cînd instituţiile din oraş se vor implica, iar părinţii vor şti cum să reacţioneze şi vor înţelege ce înseamnă un protest organizat pe holurile şcolii pentru familia copilului bolnav. Sau pentru o mamă care îngrijeşte de ani buni un copil bolnav şi agresiv. Dincolo de mentalitatea celor din jur, toleranţa înseamnă şi personal calificat suficient şi un buget potrivit, instituții care îşi asumă datoria pe care o au.

Scandalul din Piteşti s-a încheiat fără mutarea copilului în altă şcoală. Centrul European pentru Drepturile Copiilor cu Dizabilități a înaintat o plîngere penală pentru „șantaj și incitare la ură sau discriminare“. Biletele şi procesele-verbale scanate au fost scoase de pe Internet, iar grupul Facebook „29 de copii în pericol“ a fost șters. 

Vera Ularu este coordonator de proiecte la Fundația pentru Dezvoltarea Societății Civile.