Alba Iulia merită un statut de oraș privilegiat
Andrei PLEȘU

Nu mă pot declara un cunoscător al oraşului, căci am venit pentru intervale scurte de timp pe care de obicei mi le petrec dînd interviuri sau vorbind în public. Ar trebui să stau mai mult, dar nu apuc şi atunci ceea ce văd e destul de frugal. În mod clar în portretul Albei Iulia, incluzînd nu numai cetatea, ci şi Biblioteca Batthyaneum (una formidabilă, pe care am vizitat-o, avînd nişte oameni dedicaţi) sînt repere esenţiale. Într-o conversaţie avută cu primarul urbei mi-a plăcut să aud de la un politician şi administrator fraza: „Fabrici şi uzine mai sînt, dar ce avem noi aici e doar aici, prin urmare sînt bucuros să pot oferi ceea ce se găseşte doar aici şi celor ce ne vizitează“. E o gîndire foarte bună, întrucît de obicei, în mentalitatea multor politicieni, cultura este secundă, ornamentală, ceva care e bun în discursuri, dar care nu trebuie luată prea în serios. Faptul că aici cultura este luată în serios – includ şi Festivalul Dilema veche, ce şi-a găsit gazde primitoare, participative – e o promisiune şi un model pentru toate locurile ţării unde se găsesc asemenea valori. Există în multe locuri din România valori marginalizate, neglijate, amînate, fapt ce nu se întîmplă la Alba Iulia şi pentru asta simt că, încet, capăt o afecţiune specială pentru acest oraş. Îi salut cordial pe cei pe care-i cunosc şi pe cei pe care nu-i cunosc. Mă gîndesc deja la viitoarea ediţie a festivalului ori la următoarele ocazii să vin în Alba cu dorinţa să cunosc mai mulţi oameni, mai multe locuri şi instituţii decît am avut ocazia în timpul scurt de acum. Simt că Alba Iulia este un loc în care merită să vii. Bănuiesc că e şi un loc în care merită să trăieşti. Le doresc locuitorilor acestui judeţ să le placă ce fac, adică să facă lucruri cu plăcere, cu dedicaţie, nu din datorie pură sau din obligaţie. 

(fragmente dintr-un interviu apărut în cotidianul Unirea, 29 august 2015)

***

Pentru că...
Andrea PIPINO

De ce aştept cu nerăbdare să particip la Festivalul Dilema veche de la Alba Iulia? Din mai multe motive, şi profesionale, şi personale.

Pentru că Dilema veche este primul jurnal românesc pe care l-am citit, străduindu-mă să înţeleg ceva. Încă păstrez o fotografie din anul 2009 în care, aşezat la masă pe terasa unui restaurant pe malul lacului Snagov, răsfoiesc o ediţie a ziarului care avea pe prima pagină un articol cu titlul „Moartea jurnalismului“. 

Pentru că îmi place ceea ce scrie Mircea Vasilescu. 

Pentru că am impresia că Dilema veche este, într-un fel, firul unei idei, de a face un tip de jurnalism asemănător aceluia pe care noi, cei de la Internazionale, încercăm să îl cultivăm. 

Pentru că primul articol pe care l-am selecţionat pentru a-l publica în Internazionale apăruse chiar în Dilema veche. Era un reportaj superb şi emoţionant al Lilianei Nicolae dintr-o mică localitate din Delta Dunării, un sat „la capătul geografiei, unde poţi să cazi în mare“. 

Pentru că sînt curios să înţeleg cum funcţionează un festival de jurnalism în afara Italiei şi, în special, într-o fostă ţară comunistă. Pentru că am o mulţime de întrebări de pus colegilor români: despre Victor Ponta, despre Klaus Iohannis, despre manifestaţiile românilor din străinătate în timpul ultimelor alegeri prezidenţiale, despre mobilizarea împotriva minei de aur de la Roşia Montană. Şi, de asemenea, pentru că vreau să confrunt impresiile mele despre România cu cele ale altor jurnalişti pe care îi voi întîlni. 

Sincer să fiu, de-abia aştept să particip la festival şi pentru faptul că nu am mai fost niciodată la Alba Iulia. Pentru că ideea de a trece din nou Carpaţii mă fascinează ca atunci cînd am făcut-o pentru întîia oară, adică cu mai mult de douăzeci de ani în urmă.

***

Capitala unui imaginar european
Iulia BADEA-GUÉRITÉE

Există oraşe care lasă în urma lor un parfum de déjà-vu. Există altele, spectaculare, care surprind la fiecare pas. Există şi oraşe care înseamnă ceva din punct de vedere al geografiei sentimentale personale, care, oricît de insignifiante ar fi, ne par frumoase şi unice. Dar există şi oraşe în care, fără să înţelegi foarte bine de ce, te simţi acasă. Sînt acele oraşe în care un je ne sais pas quoi devine permanenţă şi care nu sînt întotdeauna localităţile în care te-ai născut sau în care locuieşti. Printre ele, printre aceste categorii de oraşe în care te simţi acasă, şi care pentru mine nu au fost foarte multe – Parisul, Clujul, Antalya, Chişinăul –, mai există o categorie aparte de oraşe. Sînt oraşele în care timpul are răbdare cu oamenii, oraşe sfinţite. Un astfel de oraş este, pentru mine, Alba Iulia. (…)

Am redescoperit Alba cu cîţiva ani în urmă, datorită Festivalului Dilema veche, datorită ideii avute de edilii din Alba, de intelectualii din Bucureşti, de dilematicii care căutau un spaţiu de gîndire şi o identitate. M-am bucurat enorm că este acest spaţiu transilvănean. Că este acest spaţiu reinventat cu fonduri europene, imaginat cu suflete ardeleneşti, visat în fiecare an (pentru că fiecare ediţie viitoare de festival începe să se pregătească încă din timpul derulării însăşi a festivalului), şi la care nu se ajunge uşor. Sînt ore şi ore în şir de mers pe superba vale a Oltului, sau traversînd Carpaţii pe culoarul Rucăr-Bran, după o trecere prin Sinaia, pentru a ajunge în locul magic unde două catedrale, ortodoxă şi catolică, convieţuiesc de-a lungul unui drum fără sfîrşit, drumul credinţei. Sper, într un fel, ca aeroportul care va exista cîndva aici să se facă, fie cît mai tîrziu. Poate că drumul spre cetate, cetatea de aici, dar şi fortăreaţa din noi, nu ar trebui să se facă decît aşa: străbătînd dorul spaţiului mioritic, dealul, valea, culmea, hăul, extazul, dar şi agonia.

***

Povești din Alba Iulia
Stela GIURGEANU

În locul hotelurilor de azi, Hotel Parc sau Transilvania, era un cartier de case evreieşti, ticsit cu magazine. Ne spune povestitorul nostru şi despre Grunberg şi celebrul său magazin de stofe, de unde tatăl lui îşi cumpărase pe vremuri un palton. Care şi astăzi este impecabil. 

Dacă stofă luai de la Grunberg, îngheţată luai, musai, de la Katz. Pentru că atunci cînd spuneai îngheţată, spuneai Katz. Dar ce îngheţată! Era nu doar cea mai bună îngheţată din Alba, ci din toată România şi, de fapt, din lume. Prăvălia lui era peste drum de locul unde azi se află clădirea Consiliului Judeţean, pe lîngă aparatul de parcare. După venirea comuniştilor, prăvălia lui Katz a continuat să funcţioneze o perioadă în sistem privat: tovarăşii de la partid trimiteau zilnic termosuri chinezeşti, după îngheţata „capitalistă“. 

Deşi îşi păstrase autonomia, plătea foarte multe taxe. Lucrurile mergeau, mai greu, dar mergeau. Pînă cînd tovarăşilor le-a venit o idee. Îl lăsau, la o adică, să-şi păstreze prăvălia, însă doar dacă va juca după regulile lor. „Trebuie să ştiţi că îngheţata aia nu ieşea atît de bună pentru că ar fi avut vreo reţetă magică. Dar bătrînul Katz lucra numai cu ingrediente de calitate. Lua ouă numai de la o femeie anume din sat, laptele, mereu, de la acelaşi lăptar, iar apa de la un anumit puţ. Obiceiuri care iritau nivelul de înţelegere al tovarăşilor.“

Aşa că, într-o bună zi, cofetarului, deşi nu i s-a închis prăvălia, i s-a impus să nu se mai aprovizioneze de la oamenii lui, fiind obligat să-şi ia ingredientele de la magazin, ca toată lumea, şi, în plus, să folosească un sistem „modern“ de a face îngheţată. Atunci bătrînul Katz s-a supărat. Şi-a închis prăvălia şi a plecat în Israel. Cum au făcut-o, de altfel, şi ­mulţi, mulţi alţii. 

articole apărute în Dilema veche nr. 599, 6 august 2015 

Foto: Ionel Roşca