Ce-i drept, am publicat un eseu Despre necunoscut (Humanitas, 2007, reeditat de Baroque Books & Arts, 2015), dar asta nu face din mine un expert în materie. Necunoscutul e șansa inteligenței umane, factorul cognitiv apofatic grație căruia apare o dinamică a cunoașterii. Cel mai vast subiect! Singurul care, odată circumscris, ne plonjează în vertijul unui telescopaj nesfîrșit. Căci așa e – oricît ar suna de banal: avansăm în plin necunoscut, lărgindu-i aria intuită cu fiecare pas de cunoaștere pozitivă. Dacă am ști totul, am fi asemenea lui Dumnezeu, adică am pierde sensul existenței umane, făcut din tatonări în zigzag, pe o planetă și într-un context antropic deopotrivă opace și transparente. Știm însă că asemănarea cu Dumnezeu stă în miezul antropologiei biblico-patristice pe care s-a construit viziunea europeană despre umanism, destin, sens, semnificație, logică. A fi incomplet, în postura omului post-adamic, înseamnă a te lupta, precum Iacob cu îngerul, cu forțele imense, tot mai adînci, ale unui univers din textura căruia pricepem atît de puțin: sursă de smerenie și de ambiție, de mîntuire și de rătăcire luciferică.

Creștinii îl exaltă pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, persoana divino-umană în care s-a petrecut intersecția salutară dintre transcendență și imanență, ca nou început al unui parcurs uman restaurat. Învățătura Sa – transcrisă în Evanghelii și repercutată în două milenii de teologie – ni se arată în toată simplitatea ei indepasabilă. Au asimilat-o nenumărate generații. Ea a stilizat, intuitiv, întreaga noastră civilizație, alcătuind Marele Cod căruia Northrop Frye i-a găsit mai de mult numele incitant și misterios. Ne am separat de sursa Vieții, însă există o cale capabilă să repare această stare de fapt. Nu sîntem aruncați într-o lume fără sens, nici nu trudim sub zodia unui accident cosmic fără rost, ci ne aflăm într-un raport filial cu Acela care a voit toate, dîndu-le un înțeles prin dragostea Sa nesfîrșită, reflex al propriei ființe și sigiliu al propriei jertfe expiatoare. Însă cît a dezvăluit Hristos din natura, scopul, mijloacele și voința Creatorului pe care-L mărturisim? Atît cît ne era necesar pentru a ieși din robia păcatului, regăsind libertatea ca Adevăr întrupat. El ne-a transmis febra metafizică a personalismului, din care aveau să răsară – cu tot cu derivele sale patologice, pe contrasens – toate filozofiile și științele prin care ne-am străduit, în ecou, să descifrăm cauza propriei existențe. Cu alte cuvinte, revelația biblică e minimală, selectivă, operativă și cumva parcimonioasă, în directă relație cu limitele intelectului nostru și cu ce se petrece în țesătura biologică a lui homo sapiens. S-a deschis astfel sempiternul nostru pariu cu necunoscutul. Cu ce nu ni s-a dezvăluit, care copleșește incalculabil vagul conținut al descoperirii de pînă acum. Era însă oarecum inevitabil să asistăm (prin conștiința retrospectivă a simțului istoric) la nebunia creativă declanșată prin simplul fapt că sîntem meniți asemănării cu Dumnezeu. Decalogul, Fericirile, Predica de pe munte, parabolele și – la urmă – totalitatea sursei biblice reprezintă doar metoda pozitivă pentru a ieși de sub robia păcatului. Tema asemănării a inspirat tot restul: autoidolatrizarea omului, sforțarea logico-matematică pentru întemeierea unei mathesis universalis, utopiile terestre, ideologiile și contestațiile la adresa Ființei Supreme (de la Lucrețiu, la Nietzsche și Cioran, pentru a nu cita mai nimic). Toate revoltele, nihilismele și revoluțiile (ca liant plastic al modernității) ne-au exasperat suficient pentru a continua lupta nocturnă cu tot ce nu cunoaștem despre noi și lume, de la structura și funcționarea creierului pînă la cartografierea astrofizică a universului cunoscut (atît de precar). Fiecare generație a sîngerat și a depășit un prag, cu prețuri mari și rezultate mereu mai spectaculoase: sîntem abia la începutul începutului și aproape, pesemne, de un sfîrșit care poate fi conceput nu doar ca apocalipsă (etimologic vorbind), ci și ca dezvoltare încă neimaginabilă a conștiinței panumane. Nu doar religia noastră – pe care, cel puțin în dinamica Occidentului o negăm –, ci și alte forme de religie organizată și de spiritualitate (pentru noi exotică) au postulat un Deus absconditus. La El s-a referit Sf. Pavel în dialogul său din Areopag cu filozofii și magistrații atenieni (Faptele Apostolilor, 17). Dumnezeul necunoscut a fost prima punte dintre monoteismul iudaic, transfigurat prin învățătura christică, și lumea greco-romană. Momentul explicit (al lui verbum caro factum est) a fuzionat astfel cu agnosticismul dialectic al spiritului socratic. Stăm, fragili și grandioși, neînsemnați și pătrunzători, în fața unui altar nenumit la care, din frică și cutremur, nu ne gîndim decît sporadic. Dincolo de zgura anecdotică a evenimentelor, de morfologia culturilor și de semnificația simbolurilor cu care lucrăm, necunoscutul pîndește indiferent și iubitor, dinlăuntrul propriei sale cunoașteri.