Daniel David este profesor la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca și profesor asociat al Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA. A publicat Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015. 

Într-un prezent agitat, atît pe plan politic, cît și social, auzim deseori sintagma, cu o conotație negativă: „Așa sînt românii“. De ce credeți că se apelează la această generalizare din care, de cele mai multe ori, emitentul, conștient sau inconștient, se autoexclude?

Oamenii au nevoia înnăscută de explicație-predictibilitate/sens-semnificație. Cînd această nevoie nu este satisfăcută apare o stare de stres psihologic. Pentru a scăpa de acest stres, oamenii caută explicații/sensuri. Uneori nu le găsesc, iar atunci apelează la pseudoexplicații. Este ușor să explici fenomenele psiho-sociale complexe – pentru care cauza nu este imediat evidentă – prin „Așa sînt românii“, deși prin asta nu facem decît să apelăm la sofisme exemplificate aici prin reificarea constructelor (o descriere capătă eronat rolul de explicație). Dar decît un „nimic“ (lipsă de explicație/sens) care stresează, mai bine un sofism, care, deși nu ne face mai deștepți, măcar ameliorează stresul!

Acestea fiiind spuse, putem însă avea o perspectivă corectă asupra psihologiei românilor. Fiecare grup social poate să fie descris printr-o serie de atribute psiho-culturale, măsurate riguros la indivizii grupului, iar apoi agregate statistic la nivel de grup. Atributele psiho-culturale agregate capătă semnificație psihologică prin raportare la un standard de referință – ceva nu este mic sau mare în sine, ci prin raportare la un standard – și prin interrelaționările lor. Aceste atribute psiho-culturale agregate și interrelaționate la nivel de grup formează profilul psihologic al grupului respectiv (demers aplicabil apoi ca metodologie și la nivel de țară/popor/națiune). Pentru profilul psihologic al românilor reflectat în monografia dedicată psihologiei românilor (D. David, Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom, 2015, Iași) – din care am preluat și datele prezentate în acest interviu –, acest standard de referință este spațiul vestic, România fiind integrată în NATO și Uniunea Europeană. Dacă alegem alt standard de referință și profilul psihologic al românilor se modifică (așa cum și un om este mai mult sau mai puțin inteligent în raport cu cine este comparat). În psihologia interculturală, demers care fundamentează științific monografia menționată mai sus, profilul psihologic nu este ceva imuabil, dat și transmis genetic, ca în vechea Volkerpsychologie. Unele atribute psiho-culturale au o eritabilitate mai mare sau mai mică, peste care se suprapun însă determinant cauze socio-culturale. Unele atribute psiho-culturale sînt mai stabile, altele mai fluctuante; dar faptul că ceva este stabil nu înseamnă că este nemodificabil (tot ce este nemodificabil este stabil, dar nu tot ce este stabil este nemodificabil).

În cartea dvs., Psihologia poporului român, apărută în 2015 în urma unui studiu care a durat zece ani, ați afirmat, la un moment dat, că încrederea în semeni a scăzut. Scăderea încrederii în ceilalți afectează și încrederea în sine / stima de sine?

Da, prin raportare la spațiul vestic, nivelul de încredere interpersonală al românilor este extrem de scăzut, ceea ce duce apoi și la o cooperare scăzută. Cooperarea scăzută nu ne ajută să construim instituții sociale moderne care să ne utilizeze, spre exemplu, potențialul bun de inteligență/creativitate (care este similar altor popoare vestice). Nivelul încrederii interpersonale variază însă și în funcție de generații, tinerii români avînd un nivel de încredere interpersonală de două ori mai mare decît cei mai în vîrstă. Nu este aici locul explorării detaliate a cauzelor încrederii interpersonale reduse. Spun doar că dacă această neîncredere interpersonală, mai ales față de străini, poate că a fost justificată istoric, astăzi este un handicap major!

Stima de sine este la rîndul ei mai scăzută prin raportare la spațiul vestic (ex. americani), chiar dacă aceasta nu derivă cu necesitate din încrederea interpersonală scăzută. Interesant, în stima de sine a românilor componenta de autoapreciere, nu cea de autocompetență, este mai scăzută în comparație cu spațiul vestic (ex. americani).

Care ar fi consecințele psihologice ale lipsei de încredere în sine?

Psihologic vorbind, atunci cînd stima de sine este scăzută (negativă) putem apela la mai multe strategii. Una este să lăsăm stima de sine scăzută să se exprime în emoțiile și comportamentele noastre, ceea ce înseamnă complexe de inferioritate (suferință psihologică). Apoi, putem nega sau atenua aspectele negative prin diverse mecanisme defensive (ex. negare/raționalizare), ceea ce reduce pe termen scurt suferința psihologică (dar o poate amplifica pe termen mediu și lung). În fine, putem exagera unele atributele pozitive mai mult sau mai puțin circumstanțiale pentru a masca stima de sine scăzută, generînd astfel chiar emoții pozitive (instabile însă); în formă extremă, putem chiar acoperi stima de sine scăzută cu mecanisme defensive compensatorii (ex. reacția inversă), ceea ce poate genera complexe de superioritate (o stare psihologică de bine instabilă). În consecință, vom vedea la români un amestec de stimă de sine pozitivă (încredere în sine), complexe de inferioritate și superioritate și defense. Sigur, acest amestec poate fi găsit la orice popor, dar în cazul nostru, ținînd cont că aproximativ 67% din români au stima de sine mai scăzută decît americanul mediu, trebuie să lucrăm programatic pentru a ne dezvolta sănătos încrederea în sine. Soluția corectă este restructurarea cognitivă, prin care stima de sine negativă este schimbată în acceptare necondiționată și/sau stimă de sine pozitivă. Asta mai ales că, așa cum spuneam, românii au fundamentul pentru această stimă de sine pozitivă (ex. potențialul de inteligență/creativitate este similar popoarelor vestice – am investigat, spre exemplu, comparațiile cu americanii, britanicii, francezii, țările nordice etc.).

Dacă e să vorbim despre complexe, sînt două aspecte care se bat cap în cap și pe care v-aș ruga să le explicați. Pe de o parte, sîntem mîndri că sîntem români, pe de alta, ne autocriticăm, pe toate planurile. De ce această oscilare de la mărire la decădere?

Schmitt și Allik, în 2005 („Simulataneous administration of the Rosenberg Self-Esteem Scale in 53 nations: Exploring the universal and culture-specific features of global self-estem“, în Journal of Personality and Social Psychology, 89, 623-6423), confirmă faptul că putem spune că la români stima de sine este mai puțin coezivă. Deși încercăm să atenuăm (66% din români, mai mult ca americanul mediu), negăm (88% din români, mai mult ca americanul mediu) și chiar să compensăm aspectele negative, nu reușim, în condițiile în care, așa cum spuneam anterior, 67% din români au stima de sine mai scăzută decît americanul mediu. Ceea ce facem apoi ca să reducem totuși efectul stimei de sine negative este să completăm aceste elemente negative cu elemente pozitive, uneori duse pînă la superlativ (69% din români au tendința de a se prezenta la superlativ în comparație cu americanul mediu); dar asta creează o imagine de sine instabilă și reactivă (ex. sîntem ușor de stîrnit, mai ales prin criticile care ne amenință construcția pozitivă pe care am făcut-o pentru a ne acoperi stima de sine negativă). Din acest motiv, pentru noi critica este un pericol care atentează la imaginea noastră adesea compensată, la esența noastră, nu o vedem ca pe o oportunitate de a învăța din ea și e contextualizată (ex. vizează unele aspecte/comportamente ale noastre, nu persoana în întregime).

Sîntem o țară membră a Uniunii Europene – ceea ce presupune că ne asumăm valorile Uniunii. Cu toate acestea, în anul 2018 pare că încă avem subiecte tabu care, atunci cînd sînt puse pe tapet, provoacă o dezbinare clară și oamenii par că se împart brusc în două tabere. În afară de politică, societatea are păreri categorice și în ceea ce privește minoritățile etnice, sexuale, avortul, Biserica. Pînă și problema cîinilor vagabonzi provoacă isterii. Mulți spun: „e sîngele latin“. Ce denotă această patimă oarbă în ceea ce privește subiectele tabu?

Sigur, fenomenele menționate au cauze diferite, dar acestea fac parte dintr o arhitectură psiho-culturală mai generală. Altfel spus, multe din aceste atitudini derivă din încrederea interpersonală scăzută (ne suspicionăm ușor unii pe alții), dublată de un cinism crescut (nu ne respectăm unii pe alții), din cooperarea deficitară (sîntem în competiție „care pe care“), toate suprapuse pe o religiozitatea superstițioasă extrem de ridicată (asociată cu o rigiditate psihologică). În cadrul țării nu exisă diferențe majore între regiunile isorice, prin prisma unor atribute psiho-culturale majore, astfel că, dincolo de retorica stereotipurilor, „românismul“ bate „ardelenismul“, „muntenismul“ și „moldovenismul“. Există însă un fenomen interesant de polarizare a atributelor psiho-culturale de personalitate, în toate regiunile țării (istorice sau cele opt administrative), existînd în proporții relativ egale „Feți-Frumoși/Îngeri“ (stabili emoțional/extravertiți/deschiși/agreabili/conștiincioși) și „Zmei/Diavoli“ (instabili emoțional/introvertiți/mai puțin deschiși/mai puțin agreabili/mai puțin conștiincioși), care poate explica fenomenul social tensionat („care pe care“) descris de dvs. Mai mult, într-o societate colectivistă ca a noastră, orice diferențiere este un pericol pentru stabilitatea socială. Nimeni nu are voie să se individualizeze/diferențieze fără acordul colectivului (respectiv al „șefilor“ – că avem încă un colectivism unde puterea este concentrată, puțini conducînd mulți). Așadar, o opinie neîmpărtășită de toți are urgent nevoie de antiteza care să o anihileze. Din păcate, ca urmare a factorilor psiho-sociali descriși mai sus, nu ajungem la logica hegeliană ca din teză și antiteză să generăm o sinteză superioară/complexă, ci rămînem la lupta de anihilare dintre teză și antiteză.

Există o anecdotă urbană conform căreia, cînd președintele american George Bush a vizitat pentru prima oară România, cineva din staff i-ar fi scris pe foile discursului: „Atenție, popor emotiv“. Sîntem un popor emotiv? Și dacă da, care ar fi plusurile și care minusurile acestei trăsături?

Emoționalitatea înseamnă mai multe lucruri. În primul rînd, stabilitatea emoțională este mai scăzută la români în comparație cu americanii (trecem mai ușor dintr-o emoție în alta), iar extraversiunea în forma gregarismului mai crescută. Acestea se pot exprima pozitiv (ex. flexibilitate afectivă/căldură în relațiile interumane) sau negativ (ex. instabilitate afectivă/dependență-autonomie redusă), în funcție de contextul psiho-social. Din cauză că instituțiile noastre sociale nu sînt modernizate și puternice (ex. vezi reglementările față de populațiile vulnerabile), adesea expresia acestor atribute poate să fie mai mult negativă (vezi atitudinea față de populațiile vulnerabile). De asemenea, nivelul emoțiilor pozitive este mai scăzut, iar cel al emoțiilor negative mai crescut, în comparație cu țările din spațiul vestic. Discrepanța dintre cum sîntem sub aspectul personalității – stabilitate emoțională/extraversiune/deschidere/agreabilitate/conștiinciozitate – și cum ne credem este una dintre cele mai crescute – în acest context să includem și stima de sine mai puțin coezivă –, ceea ce ne face defensivi și extrem de reactivi la critică (emoționali!). Așadar, da, sîntem emoționali în sensul descris mai sus. Să lăsăm însă cititorii să decidă dacă, cît, cînd și cum ne ajută acest lucru.

Revenind la cartea dvs., în care vorbiți de asemenea despre scepticism, este acest scepticism o tară a comunismului?

Scepticismul este o axiomă socială (ești sceptic față de ceva), avînd, spre exemplu, un nivel mai crescut în România în comparație cu China, Germania, Japonia, Turcia sau SUA, un nivel similar în România, Polonia și Spania și un nivel mai scăzut în România decît în Rusia și Ucraina. Așadar, analizînd țările menționate anterior, scepticismul nu este o tară a comunismului, ci a unor factori socio-culturali mai largi, dincolo de comunism. În anumite condiții, comunismul poate să fie unul din factorii determinanți, dar nu este nici un factor necesar, nici suficient.

Dacă România ar sta pe canapea, la o sesiune de psihoterapie, de ce credeți că ar veni?

Glumind, aș spune că în primul rînd aș pune-o pe scaun/fotoliu, pentru o intervenție eficientă, canapeaua nemaifiind astăzi o opțiune viabilă!

Mergînd pe metafora dvs., în general România nu are probleme psihologice mai mari decît SUA sau alte țări ale spațiului vestic. Are însă o insatisfacție existențială exprimată prin dominanța emoțiilor negative și a unui nivel mai scăzut de fericire în raport cu țările vestice. Cred că această neliniște/insatisfacție derivă din multiplele discrepanțe cu care avem de-a face. În primul rînd, avem discrepanța dintre cum sîntem și cum credem că sîntem. Apoi, avem o stimă de sine negativă pe care, în loc să o înfruntăm și să o schimbăm, o negăm/atenuăm/compensăm, ceea ce generează o încredere în sine mai puțin stabilă. Avem un potențial intelectual (de inteligență/creativitate) similar popoarelor vestice, dar din cauza instituțiilor sociale slabe nu reușim să-l valorificăm (astfel că nu excelăm în competițiile educaționale și de inovație internaționale). Pentru a reduce stresul indus de aceste discrepanțe multiple apelăm la mecanisme defensive, ceea ce ne face reactivi la critică (emoționali!) și mai puțin deschiși spre a analiza rațional și non-defensiv realitatea așa cum este aceasta.

Dacă am învăța să avem încredere unii în ceilalți, atunci am coopera mai bine (ex. susținîndu-i/promovîndu-i, nu blocîndu-i pe cei mai buni dintre noi, pentru că succesul lor este succesul tuturor) și am putea astfel construi instituțiile sociale moderne care să ne utilizeze apoi potențialul intelectual bun, cu impact pozitiv asupra competitivității țării și a calității vieții oamenilor.

a consemnat Stela GIURGEANU

Foto: Lucian Muntean