Una dintre cele mai impresionante cărți care mi-au căzut vreodată în mînă mi-a apărut în cale într-o seară de toamnă, pe cînd exploram, fascinată, biblioteca labirintică a Institutului Warburg, de la Londra. Am ridicat o (cu greu) de la locul ei pe raft, incitată de dimensiunile neobișnuite și legătura originală. Un volum de peste 1000 de pagini despre care auzisem, dar pe care nu-l văzusem niciodată: Istoria lumii, de Walter Raleigh (Historie of the -World, London, 1614). O carte pe care puțină lume mai îndrăznește să o citească azi deși, la vremea ei, a fost un best-seller – în ciuda dimensiunilor și a prețului considerabil. Walter Raleigh a fost unul dintre personajele de legendă ale Renașterii – explorator și corsar, actor politic și favorit regal, poet, colonist, comandant de armate, și toate, cumva, în același timp. A scris Istoria lumii în închisoare, în Turnul Londrei, așteptîndu-și execuția. Și prizonie-ratul lui Raleigh e un subiect de film de aventuri. A început în 1603 din motive oarecum neclare (invidia noului rege James figurînd pe primul loc între acestea). A durat pînă în 1617, cînd regele l-a eliberat condiționat și l-a trimis într-o expediție nebunească în căutarea faimosului El Dorado (în Venezuela de astăzi). Raleigh a eșuat și s-a întors fără aur, astfel încît, în 1618, a fost din nou întemnițat, condamnat și în final executat în același Turn al Londrei unde își petrecuse deja o mare parte din viață. Istoria lumii a avut și ea o posteritate interesantă. Prima ediție e foarte rară pentru că a fost declarată oarecum eretică (și sigur periculoasă) de același rege James (sprijinit de arhiepiscopul de Canterbury). Încercările de a o suprima au dus însă pur și simplu la tipărirea unei noi ediții (în 1617, retipărită în 1621).

E fantastic să deschizi, azi, acest volum în care se amestecă istoria, filozofia, poveștile de călătorie, teologia și meditația asupra morții. E o istorie scrisă „cu ochii către timpul prezent“ de cineva căruia nu i-au lipsit niciodată curajul și disciplina. Și care a reușit să transforme mizeria și nesiguranța unui prizonierat în orizontul morții, într-un spectaculos timp al creației. Puține cărți m-au impresionat atît de tare și puține cărți m-au înfrînt. N-am reușit niciodată să citesc Istoria lui Raleigh de la început și pînă la sfîrșit, pentru că mă trezeam mereu gîndindu-mă cum au fost scrise aceste pagini. În frigul Turnului Londrei, cu pana de gîscă, la lumina unei lumînări de seu, așteptînd sentința finală și execuția. Ce fel de om trebuie să fii ca să poți plănui, în aceste condiții, o istorie în cinci volume, „de la origini“ (de la Creație) și pînă în prezent? Ce fel de om trebuie să fii ca să poți scrie și publica primul volum, în peste 1000 de pagini?

Dar gîndiți-vă și altfel: dacă Walter Raleigh n-ar fi fost întemnițat, tot ce ne-ar fi rămas de la el ar fi fost cîteva poezii și fabuloasele istorisiri ale faptelor sale semi-piraterești. Nu poți să nu te întrebi dacă orizontul sfîrșitului nu și-a dezvăluit, în Istoria lui Raleigh, nebănuite potențialități.

Unul dintre contemporanii și marii rivali ai lui Walter Raleigh, Francis Bacon, a construit o întreagă teorie filosofică a potențialului creator al sfîrșitului. În discuție nu intra, însă, sfîrșitul individual, ci finalul unor epoci și etape din marele plan al Creației. Cunoașterea, spune Bacon, progresează în salturi. Există epoci privilegiate, epoci în care gîndirea înflorește. Și există perioade de întuneric în care omenirea începe să uite. Istoricul atent poate detecta semnele acestor interesante periodicități și poate urmări, cu ajutorul lor, cum istoria se desfășoară și se împlinește, apropiindu-se de sfîrșit1. Căci ne aflăm într-un punct privilegiat al istoriei, ne spune Bacon, cel în care „(…) se poate spune cu adevărat, spre onoarea timpurilor noastre, că, printr-o virtuoasă emulație a Antichității, niciodată n-a fost această măreață construcție a lumii atît de bine luminată cum este în acest timp al nostru și al părinților noștri2.

Pentru a-și ajuta contemporanii să își imagineze mai bine despre ce este vorba, Bacon invocă repetat, în scrierile sale, un verset din profețiile lui Daniel (Daniel 12:4) pe care-l citește într-un mod cu totul particular: progresul și înflorirea cunoașterii se petrec fără pierderi abia în „toamna lumii“ și reprezintă unul dintre semnele anunțate ale Apocalipsei. Un motiv de bucurie pentru filozof, pentru explorator, pentru investigatorul naturii: nu doar că vom descoperi mai mult, dar vom și afla, în curînd, dacă am ajuns cum trebuie la Adevăr. Orizontul teologic și milenarist al interpretării baconiene a păcălit multă lume – începînd cu cîțiva dintre iluștrii succesori ai lui Bacon, partizani înfocați al progresului la crepuscul, de la Joseph Glanvill la Robert -Boyle și de la Robert Hooke la Isaac Newton. În fapt, limbajul teologic în care vorbește Bacon despre progresul cunoașterii reprezintă mai degrabă un camuflaj pentru o interpretare secularizată și, (așa cum arăta recent Mordechai Feingold)3, total ne-standard pentru perioada respectivă, a profeției lui Daniel. Acolo unde cei mai mulți dintre contemporani erau dispuși să vadă în înflorirea cunoașterii un semn al sfîrșitului (și, deci, un îndemn pentru a ne pregăti de moarte), Bacon ne îndeamnă să vedem apropierea sorocului lumii ca pe o garanție a progresului, ca pe o promisiune că eforturile noastre vor fi încununate, în final, de succes. Nu e nici măcar o secularizare a Apocalipsei. E un simplu îndemn la hărnicie în cunoștință de cauză; Bacon pune omenirea întreagă în situația de a se grăbi, folosind fiecare clipă pentru a investiga misterele unei lumi aflate „pe ultima sută de metri“. Citindu-l pe Bacon nu poți să nu te întrebi: este noțiunea asta de progres, atît de caracteristică modernității, atît de strîns legată de perspectiva sfîrșitului? Este limita, finalul, cel care are valențe creatoare? Chiar nu ne putem imagina un parcurs deschis, infinit, relaxa(n)t al progresului cunoașterii?

La scară individuală, sigur nu. Sau, cel puțin, asta ne spun filozofii. Meditația asupra morții face parte mereu din peisajul creației; e factorul care ne disciplinează și ne ordonează gîndurile, dar și gîndul care ne dă ghes, permanent, cînd altfel ne-am opri bucuroși (sau ne am apuca de piraterie, ca bietul Raleigh). În teoretizarea potențialului creator al sfîrșitului, Bacon pune la lucru preceptele de bază ale filozofiei stoice (și epicureice) pe care le extinde de la individ la un întreg grup social (investigatorii naturii). Sau poate la întreaga omenire? Convingîndu-ne, cumva, că putem trăi cu sens doar dacă ne grăbim cu folos.

Ați citit, poate, tulburătoarea povestire a lui Borges, Nemuritorul4. Cea în care personajul, plecat în căutarea Orașului nemuritorilor – și a apei din care, dacă bei, nu mai mori niciodată – descoperă cutremurat că nemuritorii, plictisiți, și-au distrus creația și au redevenit sălbatici. Că nu mai scriu și nu mai vorbesc (la ce le-ar folosi?), ci trăiesc în mlaștini și se hrănesc cu șopîrle. Este coșmarul suprem al unui „viitor deschis“ și fără limite, în care nimic nu mai amenință și nimic nu mai oferă vreo motivație creației. 

1) Francis Bacon, Cele două cărți ale lui Francis Bacon despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane, trad. Dana Jalobeanu și Grigore Vida (Humanitas, 2012).

2) Ibid. p. 206.

3) Mordechai Feingold, „And Know-ledge Shall Be Increased: Millenarianism and the Advancement of Learning Revisited“, The Seventeenth Century, p. 28, nr. 4 (2013).

4) Apărută cu titlul El Immortal, în 1949. Colecția de povestiri Aleph, republicată în 2011 la editura Polirom. 

Dana Jalobeanu este profesor de filozofie și istoria științei la Facultatea de Filozofie a Universității din București.